In timp ce Nicolas Sarkozy dă glas grijilor multor firme din Franţa că aprecierea euro le erodează masiv profiturile şi posibilităţile de investiţii, cancelarul Angela Merkel exprimă increderea multor companii germane că excelenţa lor industrială le protejează, că ele pot compensa aprecierea euro prin căştiguri de productivitate. Cele două poziţii ilustrează, fie şi aproximativ, aliniamente "clasice" in Europa: ţări cu mare forţă industrială, care deţin poziţii-cheie pe piaţa internaţională vs ţări pentru care cursul de schimb contează semnificativ in jocul de competitivitate global. Această semnificaţie este explicită (prin nivelul euro faţă de US$, sau faţă de yen, yuan), fie implicită, prin dispariţia cursului inăuntrul zonei euro.
Oficiali din Franţa impărtăşesc teza că este nevoie de o politică monetară mai laxă (care să incetinească aprecierea euro), de politică industrială, fie la nivel naţional, fie la nivel pan-european (UE). Aici găsim explicaţii pentru susţinerea Alstom-ului, ca şi pentru proiecte de tipul Airbus sau Galileo. Chiar Agenda Lisabona este, parţial, imaginată in acest spirit, ca răspuns la presiunile globalizării, la ascensiunea formidabilă a Asiei. Cercurile politice şi de afaceri germane nu resping vinculaţii intre stat şi mediul privat (ex.: acţionariatul statului in unele mari intreprinderi industriale, in domeniul bancar - Landesbanken - , ca şi incercările de a stăvili ofensiva fondurilor private de investiţii de portofoliu străine). Dar ele cred mai puţin in virtuţile statului ca susţinător al revitalizării industriale.
Intervine in disputa privind resorturile forţei competitive şi istoria monetară. Pentru germani, care au cunoscut hiperinflaţii postbelice in secolul trecut, "cultura stabilităţii" este un ax central al politicii economice. Francezii şi alţii leagă conduita băncii centrale de ansamblul ţinte