Dacă există un domeniu în care nu ne putem plânge de penurie, cel al teoriilor legate de originea vieţii ar fi un exemplu admirabil. Mii şi mii de articole savante, apărute în publicaţii respectabile, au plasat primele forme de materie vie în spaţiul cosmic, în atmosferă, pe fundul oceanului primordial şi chiar în băltoacele călduţe ale începutului planetei noastre. Băltoaca era favorita lui Darwin şi a altor oameni de ştiinţă, dar numai pentru o vreme.

Încercările americanului Stanley Miller de a reproduce situaţia existentă în perioada imaginată de savanţi nu au dat rezultate. Mai rămânea de rezolvat extrem de spinoasa problemă a modului în care au ajuns diferite substanţe în proverbiala băltoacă, de ce nu au fost distruse de radiaţia solară şi cea cosmică, cum s-au organizat pentru a deveni capabile de evoluţie. Singurul care a dat o explicaţie cât de cât plauzibilă a fost britanicul Charles Cocknell. El localiza fenomenul apariţiei vieţii în craterele de impact provocate de bombardamentul continuu de la începuturile sistemului nostru planetar care s-ar fi umplut cu apă. Restul e, cum se spune, istorie.

Se ştie că Universul este, la propriu, plin de apă. E drept că o mare parte, poate cea mai mare parte, se găseşte sub forma unei pojghiţe microscopice de gheaţă care acoperă particulele de praf interstelar. Până nu de mult nu era bine cunoscută structura acestora. Dar noile tehnologii de îngheţare ultrarapidă, combinate cu microscopia electronică, mai exact de cea cu baleiaj, au permis crearea unor pelicule de gheaţă în condiţii asemănătoare cu cele din spaţiul cosmic. Să fie oare mai aproape de noi răspunsul la întrebările fundamentale legate de originea vieţii?

Prima reacţie a celor care au efectuat cercetarea la Universitatea Granada din Spania a fost total neştiinţifică. Ei s-au lăsat profund impresionaţi de neobişnu