Sezonul festivalurilor începe în România teatrală pe malul mării, odată cu Gala HOP de la Mangalia, dedicată actorilor tineri în căutarea afirmării sau a unui angajament în teatru. Ediţia de anul acesta a marcat o premieră: în condiţiile unor prestaţii ale concurentelor mai mult decît neconvingătoare, juriul a ales să nu acorde Premiul pentru interpretare feminină (la secţiunea individual). Ceea ce, dincolo de marcarea absenţei performanţelor la Gala Tînărului Actor, e încă un semn al crizei, creativă şi axiologică, în care se află scena autohtonă. (I.P.) Lipsă de miză în textul dramatic nou, miză minoră în spectacole; decăderea teatrului ca meserie, dispariţia tehnicilor actoriceşti, migrarea către zona comercialului facil. Lipsă de imaginaţie, lipsă de tenacitate, respiraţie scurtă. Prea mulţi studenţi în şcolile de teatru (tratate la fel ca specialităţile teoretice, disciplinele vocaţionale sînt supuse legii lui „cu cît mai mulţi înscrişi, cu atît mai mulţi bani“), prea puţini profesori care să lucreze cu ei. Goana după bani din prima şi succes facil. Şi o critică pe măsură, căci ea lucrează cu materialul clientului. E foarte greu să abordezi momentul actual al teatrului la adevăratul lui tragic: speranţa, nu-i aşa?, moare ultima. Acordăm, cum spune Paul Cernat, puncte din oficiu pentru că nici unul dintre noi nu se simte în stare să semneze certificatul de deces al teatrului românesc de artă (şi, pe cale de consecinţă, pe al său propriu). Dar foaia de diagnostic nu poartă deloc semnele unei lungi vieţi fericite Repertoriul, tinerii şi noua dramaturgie Repertoriile teatrelor nu le fac directorii lor, ci regizorii invitaţi. O piesă descoperită şi montată cu succes de unul, străbate apoi România, în lung şi-n lat, în intervalul a două stagiuni teatrale (e cazul textului Chip de foc de Marius von Mayenburg, de pildă; acum intră în vogă şi Terorismul fraţilor