Doresc să susţin şi să completez articolul colegului meu, dl arh. Şerban Popescu Criveanu, din nr. 320, cu un text scris cu amărăciune în 1991, cînd nu exista Dilema veche, părea că nimeni nu avea dileme şi ziarele nu erau interesate de astfel de subiect. E o dilemă veche şi încă actuală. Oraşul de cîmpie.
L-am revăzut mai deunăzi la televizor pe regretatul Nichita Stănescu provocat, într-un interviu, să compună un catren. Cu naturaleţea-i cuceritoare, poetul părea că îl creează pe loc, în faţa camerei de luat vederi: „Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brîncuşi“.
Brîncuşi. Acest al patrulea vers din ceea ce s-ar putea numi „Catrenul Naţional“ e prezent prin creaţia şi spiritul său de la Hobiţa la New-York şi de la Paris la Bucureşti, dar privilegiul de a-l simţi viu, dincolo de pereţii muzeelor, este al oraşului Tîrgu-Jiu.
Axa formată de Coloana infinită, Poarta sărutului, Masa tăcerii a rezistat miraculos pînă şi delirului urbanizator al dictatorului. Monumentele au trăit momente grele, ameninţate mai întîi de distrugere şi mutare, apoi de uitare şi paragină, mai pe urmă de banalizare şi devalorizare, cînd ideologii comunişti au găsit şi în ele o sursă de propagandă maculîndu-le cu ditirambe patriotarde. Au trăit înjosirea de a apărea pe coperţi de dosar, caiete şcolare, ambalaje, pe etichete, pe reclame, pastişele proliferînd în tot felul de forme, pînă şi în muzica uşoară în care cîntăreţi obscuri behăiau numele lor sfinte.
Am crezut că „Schimbarea“ va repune în drepturi, pe scara reală de valori, printre altele şi aceste bijuterii unice ce aparţin patrimoniului naţional şi mondial.
Jalnică decepţie am avut cîteva săptămîni în urmă la Tîrgu-Jiu. În spatele Mesei tăcerii, la cîţiva metri de tăpşanul simplu de iarbă, printre arbori rari se strecoară susurul apei Jiului, ce curge într-o albie largă de şes. În zare, tăcerea mesei îşi găse