Asemenea unei lumi complexe şi unui model logic construit ireproşabil, cu toate componentele în stare de funcţionare, opera lui Corneliu Baba dezvăluie o topografie clară şi un traseu de lectură la fel de limpede. Construcţia sa artistică are, mai întîi, o componentă exterioară, obiectivă, care se înscrie în ordinea naturală a creaţiei, şi anume peisagistica. Ea este cadrul cel mai larg, orizontul primordial în care viaţa proiectată simbolic se naşte, se consolidează şi apoi se diversifică, întocmai ca în scenariul după care viaţa însăşi apare, se dezvoltă şi îşi canalizează energiile pentru a atinge forme optime de manifestare. In acest prim plan al existenţei, în peisagistica naturală, deşi apar semnele unei umanităţi vagi şi ale unui anumit tip de civilizaţie, omul explicit, fie într-o formulă generică, sub forma colectivităţii sau a grupului, fie într-una directă, ca individ determinat, lipseşte cu desăvîrşire. După cum el este absent în aceeaşi măsură şi din episodul imediat următor al spaţiului exterior, şi anume din peisajul citadin. Chiar dacă aici peisajul se umanizează, pentru că el se compune exclusiv din atributele definite ale civilizaţiei, conducînd subtil, prin restrîngere, într-o direcţie pe care pictorul o premeditează cu multă grijă, datele problemei nu se schimbă fundamental. Atît peisajul natural cît şi cel citadin rămîn două trepte, două cercuri concentrice ale aceluiaşi habitat simbolic. Ele trăiesc prin ele însele din punct de vedere plastic şi printr-un anumit gen de transparenţă, de promisiune, din punct de vedere moral, fără a-şi sprijini însă autoritatea, în vreun fel, pe epica prezenţei umane nemijlocite. Asociată direct, ca prezenţă şi ca acţiune, figura umană apare abia pe o a treia treaptă a succesivelor restrîngeri pe care Baba le marchează în construcţia sa. Iar aceast lucru se întîmplă atunci cînd se face trecerea definitivă de