Realizator român de filme proaste, în care Binele triumfă pentru că primeşte în ultima clipă o sponsorizare de la Rău.
Se zice că şi creierul e un muşchi. Că trebuie să-l ţii umflat, cu exerciţii. Azi gîndeşti 5 minute, mîine încă 5. După cîteva luni, cei mai buni rezistă şi o oră-două de gîndit pe zi. S-ar putea şi mai mult, dar trebuie totuşi să mergem şi la serviciu.
Pe vremea adolescenţei mele, cel mai bun loc să gîndeşti era la coadă. Era ca un fel de sală, cu aparate de forţă pentru creier: gînditorii din jur. Stăteai şi te uitai la ei şi te mirai: cum e posibil să fim atît de idioţi? N-am răspunsul nici astăzi, probabil că n-am stat destul.
În aceeaşi perioadă în care noi începeam să stăm la coadă, în Anglia, Maggie Thatcher era cît pe ce să pice din funcţia de premier. Asta în momentul în care a venit cu ideea desfiinţării programului guvernamental care dădea gratis lapte în şcoli. Nu l-a desfiinţat pentru că bugetul nu mai avea bani. L-a desfiinţat pentru că nu voia să dea vreo idee elevilor că statul le e dator cu ceva. Thatcher a vrut să scape tînăra generaţie de concepţia asta ne-protestantă că mila e bună. Cum observa de curînd The Economist, "decreţeii" ei, copii crescuţi cu lapte cumpărat de părinţi, nu din pomeni, sînt astăzi printre cei mai productivi adulţi din Europa.
Noi mergem în direcţia opusă. România devine cîmpul de bătălie al milei: cine e cel mai darnic, oglindă, oglinjoară, de la şapte seara? Mila e o jucărie pentru copiii celor bogaţi ("Tati, îmi iei şi mie cîţiva săraci ghiftuiţi, te rog? Că-mi cere la şcoală, la educaţie civică!"). Mila e instrument de guvernare (am mărit pensiile, eu, premierul, nu Casa de pensii!). Mila e sport naţional - 100 m de parizer, aruncat din camion la Copşa. Mila ne foloseşte ca unitate de măsură pentru lungimea nasului de firmă, ţinut pe sus în comunicate: "Ne bucurăm să vă spu