Specie bicentenară, romanul şi-a găsit în anticul Măgar de aur numai un precedent izolat. Pe urmele lui Apulleius - cronicar al primului scepticism - acest eşafodaj epic pune în scenă criza omului produs de revoluţii & ideologii: individul alienat, rupt de tradiţie, de familie sau măcar de convenienţa pe care goticul crepuscular o fixase în imaginarul lui Cervantes. După o adolescenţă livresc-gurmandă, eu unul am evitat multă vreme puterea vrăjită a ficţiunii tocmai pentru a mă putea dedica religiei ca sursă de adevăr. Mi-au trebuit vreo 15 ani pentru a înţelege că lupta dintre închipuirea literară şi naraţiunea pioasă a propriei mîntuiri devine arena unei apocalipse personale. Acum ştiu că lupta aceea nu se soldează decît cu înfrîngeri triumfale. Ea s-a încheiat cu remiza sublimă pe fondul căreia romancierii adevăraţi sînt izbăviţi, în vreme ce Dumnezeu le citeşte creaţiile. Pe măsură ce modernitatea laică (şi ridicol de nesăbuitul ei cult al Raţiunii) s-a contrabalansat prin fundamentalismul puritan, romancierii au fost exilaţi de contemporani printre damnaţii infernului. Puţini au huzurit şi nici unul n-a scăpat de bănuiala că lucrează pentru diavol. Pînă şi foiletoniştii prolifici, de secol XIX, de la uitatul Sue pînă la redescoperitul Verne, n-au trăit în puf: s-au trezit cel mult acceptaţi ca un rău necesar, veritabil "opium pentru popor"... Unii s-au lăsat devoraţi de prea-faimosul lor protagonist, în linia unor Defoe sau Collodi. Altora - şi nu mă gîndesc doar la Wilde - li s-au intentat procese de corupere a bunelor moravuri... La ruşi, unde conflictul dintre Evanghelie şi Literatură a căpătat intensităţi infantil-paranoice, soarta romancierilor a fost şi mai crudă, împărţindu-se grăitor între excomunicarea lui Tolstoi, ocna lui Dostoievski şi gulagul lui Soljeniţîn. Pe Joyce sau Beckett nu-i poţi înscrie postum în clubul oamenilor fericiţi. Pe Thomas Mann ş