Nicolae Coande coboară din stirpea poeţilor damnaţi. Mărturisind că „îmi place din ce în ce mai mult / să-mi fac de lucru pe lîngă tărîmuri distruse”, miza poeziei d-sale o reprezintă intensitatea pasională cu care urmăreşte asemenea „tărîmuri”, putinţa de-a le acorda sensul unei traume proprii.
Aici categoriile, cadrele generale nu sunt de mare folos. Poetul purcede din intimitatea viscerală a suferinţei (în cazul de faţă predomină una eroticească), din ceea ce e ireductibil în istoria-i personală, diferenţiind-o de istoria exterioară a temelor. E o experienţă neagră a unei fiinţe ce ia cunoştinţă de sine printr-un simţămînt al unicităţii. Damnarea constă tocmai în această desprindere, în virtutea individuaţiei, din comun, din media pasabilă. Bardul stigmatizat trăieşte altfel decît insul curent, simţind nevoia de a lua totul de la capăt, de a-şi asuma poverile absolute ale unei conştiinţe relative: „Preocupat să înţeleg cărările filosoficeşti ale trupului / şi delicatele sale contorsiuni, / nu te poţi scufunda de două ori în apele / aceleiaşi femei”. Contorsionat el însuşi de eforturile fatalei inadaptări, se percepe drept „un ghem poate o pungă de plastic umflată, / gata să crape / de atîta filosofie şi ură îndelung frecventate”.
Adnotînd nota unui destin mistic („Mă tîrăsc în dîra unei promisiuni mascate cu grijă”), se lasă în voia confuziei ontologice: „Eu, un anonim care nu face diferenţa între cele gîndite/ şi cele adevărate”. Tentaţia d-sale nu e însă o „salvare” prin căinţă, o redempţiune care să-l alinieze tipului uman standard, ci o adîncire în izolarea crizei. Aidoma unui deţinut care se străduieşte a-şi continua existenţa cu ajutorul unor mijloace precare, improvizîndu-şi uneltele, perfec- ţionîndu-şi improvizaţiile, Nicolae Coande îşi recompune fizionomia în condiţiile de avarie a normalităţii mîntuite. Recurge astfel la minirealisme ca