Nici nu s-au terminat bine alegerile, premierul nu-i nominalizat, Băsescu se simte presat (bine că nu-i balonat), structura şi repartizarea oficială a mandatelor nu au apărut în Monitorul Oficial, dar deja nu-i bine. Parlamentul e prea mic pentru o componenţă atât de mare, aleşii nu-s de soi, au intrat d-ăia de pe podium nevalidaţi de majoritate. Aici se bate apa-n piuă cel mai cu aplomb. Sigur, e impresionantă şi cu lipici la publicul isteric antibăsist jelania asta colectivă că au intrat în legislativ şi ăia care au pierdut alegerile. Dincolo de realitatea constatării că nu-i musai să câştigi ca să exerciţi un mandat de reprezentare, sunt nişte chestii care trebuie scrise.
Legea e făcută prin decizia politică a cuplului Bogdan Olteanu - nea Viorică (cu inestimabilul sprijin logistic al lui Mişu Voicu) şi a asigurat în 2008 “alegerea” unor oameni ca Antonescu, Orban sau Tăriceanu.
Legea e-n vigoare pentru că PD-L a atacat (şi bine a făcut) la Curtea Constituţională uninominalul pur, pe care-l susţinuse din gură când era mare şi tare, dar de care s-a speriat când a început să-i fugă pământul de sub picioare.
Dacă votam pe legea nouă, configuraţia Parlamentului era mult mai simplă: 95% USL, 5% UDMR. Şi, chiar dacă erau cu peste 100 de parlamentari mai puţin, nu era deloc bine, domnu’ chestor. Da, ştiu, e scumpă democraţia, dar face, iar unora de prin ţara asta ne-a cam trecut dorul de unanimităţile lu' nea Nicu.
SUA are mai puţini. Eu zic să mai căutaţi prin forurile legislative locale reprezentative ale statutul federal american şi să folosiţi abacul.
De bine, de rău, sistemul ăsta strâmb şi nedrept asigură proporţionalitatea reprezentării opţiunilor politice. Iar atât de huliţii Udrea, Blaga & co au electoratul lor, cât e el, cam triplul pragului minim. Care acum e şi reprezentat în Parlament.
