În Anglia secolului al XIV-lea, o femeie care trăia în sihăstrie, numită Julian de Norwich, după biserica (Sf. Julian din Norwich) de care era ataşată chilia ei, a scris o carte de teologie,Revelaţiile iubirii divine (Revelations of Divine Love). Teologia lui Julian de Norwich este de obicei rezumată prin cîteva cuvinte extrase din cartea ei: „şi totul va fi bine şi toate lucrurile vor fi bune“ (and all shall be well and all manner of thing shall be well). Pentru Julian de Norwich, păcatul este inevitabil, dar este, la fel ca şi răul, lipsit de substanţă. El are totuşi funcţia de a cauza o suferinţă purificatoare ce îl ajută pe om să se cunoască mai bine şi să implore îndurarea divină, respectînd astfel voinţa lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se întoarcă la El şi să fie mîntuiţi. În Revelaţiile iubirii divine, autoarea descrie şi comentează teologic 16 revelaţii private, pe care le-ar fi primit în timpul unei boli grave de care suferise la 30 de ani. Optimismul moral al Revelaţiilorse află într-un puternic contrast cu epoca lor, în care teologia morală dominantă sublinia apăsat pedeapsa infernală şi dreptatea divină. Julian de Norwich afirmă, în schimb, că iubirea divină şi milostivirea manifestate prin Patimile lui Hristos anulează mînia şi pedeapsa veşnică şi că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să-L caute, să-L iubească şi să fie mîntuiţi. Cît priveşte misticaRevelaţiilor, concentrată asupra Bunătăţii divine care creează, iubeşte şi susţine tot ce există şi asupra Treimii care locuieşte, prin Hristos, în sufletul fiecărui om pentru totdeauna, ea anticipează oarecum Castelul interior, capodopera marii mistice spaniole Sf. Tereza de Ávila. Nu întîmplător, Thomas Merton o califică pe „Lady Julian de Norwich“ (se pare că acest titlu i se potriveşte mai bine decît numele religios „Sister Julian“) drept „cel mai mare mistic englez“. Deşi Revelaţiile iubirii