Am citit cartea* lui Eugen Istodor şi m-am întrebat mai întîi: ghici ciupercă ce-i? Răspunsul părea atît de la îndemînă şi totuşi nu se potrivea cu ceea ce aveam în faţă. O carte de interviuri cu o sută de indivizi necunoscuţi, culeşi din diverse locuri, a căror selecţie este politic corectă pentru că autorul îi dă minoritarului ce-i al minoritarului, criminalului ce-i al criminalului şi femeii, tinere sau în vîrstă, ce-i al femeii. Păi, mi-am zis, din cîte am citit eu, interviul e o convenţie, în care cel care întreabă pozează în felul lui, iar cel care răspunde pozează şi mai şi, dar în alt fel. Interviurile se mimează în general unele pe altele, ca ritm, tonalitate, mod de succesiune a întrebărilor sau ca platitudine a răspunsurilor. Or, la Eugen Istodor, întrebările sînt scurte, ca o înţepătură de ac în acupunctură, şi tot ca acea înţepătură descarcă energii nebănuite, dezleagă limbile, îi fac să vorbească şi pe cei care n-au vorbit de mult sau care se destăinuie rar şi să scoată din ei înşişi exact partea aceea care, în general, rămîne nedezvăluită. Întrebările lui Istodor reuşesc toate acestea probabil pentru că sînt tocmai acelea pe care mulţi dintre oameni le aşteaptă de mult, pentru ca astfel vieţilor lor mici, neştiute de nimeni, superstiţiile de-o viaţă, nebuniile tăinuite sau dimpotrivă exhibate să devină legitime. Numai aşa Marcel Ciobanu, dulgher, poate mărturisi că furnica aceea care îi vine în fiecare zi pe cizmă, cînd lucrează, este chiar mama lui ("Ea e. Avea ceva şchiop şi ţinea capul sus. Mă uit la furnică şi aşa face şi ea. E mama."). Numai în acest fel, Adelina Costel, pitică, ne poate vinde pontul cu tramvaiul 30 care "nu se ia primul cum vine, ci al treilea, ca să ai noroc. Primul e obosit de cîţi se urcă, al doilea n-are sens, că e nici gol, nici plin, atît cît să te enervezi, al treilea e tocmai bine", iar Uţa Răgălie, soţia celebrulu