Nu sunt multe cazurile de scriitori ale căror cote de piaţă explodează, literalmente, după dispariţia lor fizică. De cele mai multe ori timpul consolidează, fixează canonic, locul unor autori în conştiinţa publică, dar nu pune sub cu totul alte stele carierele literare ale acestora. Generaţii întregi au învăţat în şcoală că Eminescu nu a fost înţeles şi apreciat de contemporani şi că valoarea liricii sale s-a revelat doar după moartea poetului. Nici măcar apariţia, în 1983, a cărţii lui Alexandru Paleologu, Alchimia existenţei, nu a zdruncinat semnificativ locul comun de interpretare. Cu toate că, în eseul Funeraliile poetului, se demonstra negru pe alb că nu putea fi un oarecine, în vremea sa, un om la a cărui înmormântare au participat trei preşedinţi ai consiliului de miniştri (Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu - preşedintele în funcţiune la data respectivă - şi Teodor Rosetti), "şi alte foste, actuale sau viitoare excelenţe, fără a mai vorbi de mulţimea participanţilor". Eminescu, este concluzia lui Alexandru Paleologu, a avut o cotă înaltă în societatea vremii. Apariţia, după 1990, a două jurnale cu adevărat revelatorii a schimbat decisiv destinul în posteritate al autorilor lor. Jurnalul lui Mihail Sebastian şi Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt au dat, practic, o nouă identitate literară şi culturală acestor autori. Astăzi se mai vorbeşte prea puţin despre dramaturgul şi romancierul Mihail Sebastian şi aproape deloc despre criticul literar N. Steinhardt. Dar jurnalele acestor autori, probabil cele mai citate scrieri literare apărute în anii din urmă, au devenit principalele lor acte de identitate în istoria culturii române.

Orice carte despre Nicu Steinhardt este astăzi de cel mai mare interes. Viaţa acestui cvasi-dandy evreu devenit călugăr ortodox, care a preferat să înfrunte închisorile comuniste unei eventuale trădări a prietenilor, continuă