Greva profesorilor riscă să se transforme într-un eveniment din care toată lumea va avea de pierdut: profesorii nu vor obţine cine ştie ce creşteri salariale, elevii au pierdut deja cîteva săptămîni de şcoală şi vor recupera materia superficial, Guvernul va rata ocazia de a ieşi onorabil dintr-un conflict de muncă diferit, în substanţă, de cel cu minerii. Iar societatea în ansamblu va mai pierde o ocazie de a-şi pune întrebări în legătură cu propriul viitor. La începutul tranziţiei, ne-am îmbătat adesea cu ideea că "la noi totuşi se face carte", că nici comunismul n-a reuşit să distrugă sistemul de învăţămînt, iar drept argument aduceam capacitatea rapidă de adaptare şi performanţele tinerilor noştri care mergeau să-şi completeze studiile în Occident: dacă ei reuşesc să fie acolo studenţi buni se cheamă că învăţămîntul nostru e performant. Cantitatea de informaţii vîrîte în capetele elevilor ni s-a părut criteriul suprem, mai ales în comparaţie cu "ce se face în Vest", unde elevii de-a patra nu se ocupă, ce-i drept, de teoria mulţimilor. În rest, în legătură cu şcoala a predominat, în mentalităţile noastre postcomuniste, o retorică de secol XIX, conform căreia dascălii trebuie să fie un fel de apostoli care ridică poporul către luminile ştiinţei şi culturii. Toate guvernele s-au purtat mai mult decît cinic cu profesorii: pentru că ei nu reprezentau o sursă de tulburări sociale şi de expediţii în masă în Piaţa Victoriei, precum minerii, au rămas "beneficiarii" unor salarii mizerabile. Imaginea publică a învăţămîntului s-a degradat, pentru că tranziţia a indus în mase ideea că succesul social e posibil şi fără prea multă carte: fotbaliştii care defilează în maşini scumpe, junele vedete feminine care vorbesc dezinhibat şi agramat despre ultimul model de silicon ori Gigi Becali care flutură teancul de dolari în faţa camerelor TV, au devenit, pentru mulţi tineri, modele d