Nichita Danilov este unul dintre personajele Iasului de azi, coborat parca din poemele sau din prozele proprii ca sa testeze impactul pe care scrierile sale il au asupra celorlalti.
Nu stiu cum se face, dar Nicolae Manolescu, desi sustinatorul numarul unu al poetilor optzecisti, nu este nici pe departe si criticul care sa fi dat paginile cele mai bune despre cartile lor. Textele sale aveau, in epoca, putere promotionala, dar, recitite astazi, chiar vag rafistolate in „Istoria critica", nu mai au si pertinenta critica. Rateaza, de pilda, intalnirea cu poezia unora dintre cei mai buni poeti: Ion Muresan (care pare un autor lipsit de originalitate, sub Eugen Suciu ori Gabriel Chifu, poate de calibrul unui Adrian Alui Gheorghe) si Nichita Danilov (care „ilustreaza cazul destul de rar al incapacitatii de fixare", fiind socotit, de doua ori in cele 10-12 randuri cat numara comentariul exegetului, „sorescian"). Iese o ierarhie distorsionata, in care prim-planul il ocupa scriitorii formati in Cenaclul de Luni, pastorit de Manolescu. Or, cat de generosi am fi cu acestia, Florin Iaru, sa spunem, nu are cum sa fie un poet mai bun decat cei doi nedreptatiti mai sus pomeniti. Prefer sa incep astfel acest articol despre scriitorul Nichita Danilov pentru ca, din pacate, inertia functioneaza la noi si nu e imposibil ca unii cititori cu mai putin discernamant chiar sa creada ca Manolescu a „facut" (vorba lui) canonul si ca scriitori care in mod normal trebuie situati in topul ierarhiilor sunt autori de fundal. E o falsificare grosolana, nu spun ca rau intentionata, dar macar neprofesionista, care se explica prin ignoranta (ghinionul lui Danilov este ca Manolescu nu apucase niciodata sa scrie despre poezia sa, iar acum nu a avut nici o cronica la indemana pe care sa o recicleze in Istorie).
E straniu cum poate cineva considera ca nu ar exista o formula marca Dani
