foto: Dani Rockhoff
Simteam ca, daca mai tac, ma sufoc. Au mai spus-o si altii, am simtit-o insa pe pielea mea. Si atunci, am pus mana pe tastatura, varsandu-mi oful intr-un noian de vorbe. Produsul a fost jalnic, un text patetic, bun pentru sertar.
De-atunci sunt sapte ani, am trecut printr-o scoala de jurnalism intr-o limba straina, prin sute de evenimente si situatii -in Romania si in Germania- pe care le-am relatat mai bine sau mai rau, dar de buna credinta. Ca mine, sunt destui romani stabiliti in strainatate, care au luat pixul in mana nu neaparat ca arma sau drapel, ci ca prelungire a sufletului lor navetist intre doua lumi.
Presa de tabara
Despre „jurnalistii comunitari”, am aflat recent, la atelierul de presa din cadrul primei conferinte a comunitatilor romanesti din Europa, care a avut loc la Bucuresti in 13-15 octombrie.
„Ar trebui sa ne ferim sa vorbim despre jurnalism in sensul unor categorii, unor tabere de jurnalisti: cei profesionisti, cei comunitari. Tagma de jurnalism comunitar nu-mi era cunoscuta, e incetatenita insa, in presa romana. La ziarul din Grecia la care lucrez, incerc sa abordez o tematica nu doar a comunitatii romanesti, pentru ca noi nu suntem o comunitate foarte solida.
Pe mine ma intereseaza sa vorbim despre ceea ce inseamna spirit romanesc, oriunde s-ar afla el” spune Monica Chihaia, de la „Curierul Atenei”.
Ea continua: „Jurnalismul comunitar mi se pare a fi folosit cu o nuanta peiorativa si se doreste a fi marginalizata categoria de oameni, care se ocupa cu aceasta problematica.
Jurnalismul, in afara de faptul ca trebuie studiat, ca o deontologie, ca o arta si tehnica de a lucra in profesia respectiva, inseamna in primul rand sa fii tu structurat astfel, adica sa fii un om care intr-adevar isi asuma ce gandeste si scrie, un om care investigheaza si nu
