Sa nu credeti ca suntem singura tara democratica unde se intampla sa fie dispute si blocaje intre institutii. De exemplu, o disputa apriga s-a starnit, acum mai bine de un secol, intre cele doua Camere ale parlamentului britanic. Pentru inceput, lorzii au respins categoric cateva proiecte votate in Camera Comunelor, culminand cu proiectul de buget propus de un guvern. Comunele au ripostat amenintand cu numirea a sute de lorzi care sa voteze de partea guvernului, sau chiar cu desfiintarea Camerei superioare. Pana la urma aceasta a fost lasata fara posibilitatea de a respinge proiectele votate de Camera inferioara, putand doar sa le amane vreme de 2 ani. Termenul a fost redus apoi la un singur an, si apoi, in fine, disputa s-a rezolvat.
Rezolvarea a venit sub forma unei conventii informale: lorzii urmau sa accepte fara opozitie orice proiect de lege mentionat in programul electoral al partidului castigator. O conventie pe deplin in spiritul normei democratice fundamentale de care vorbeam in articolul anterior: lorzii recunosteau astfel ca un mandat clar primit din partea electoratului nu poate si nu trebuie blocat de o institutie a statului, oricare ar fi ea.
E o regula foarte buna, de fapt, singura acceptabila, pe care s-o aplicam si institutiilor noastre politice aflate in conflict. Numai ca apare o prima problema. In exemplul dat era simplu de stabilit care dintre cele doua institutii putea sa pretinda mandatul popular: o camera era numita, cealalta aleasa. Ce facem in cazul nostru, cand avem intr-o parte primarii si presedintii CJ iar in cealalta consiliile lor? Ambele institutii sunt alese! Care din ele ar trebui sa aiba ultimul cuvant in cazul in care se ajunge la conflict?
Raspunsul este ca, in principiu, primarul si presedintele CJ. Posesorii acestor demnitati pot pretinde o legitimitate mai mare, in virtutea modului in care au fost a