„ma simt rau & ma caut pe google/ e 11:30 miha la maternitate/ de trei ore/ mi-e greata& n-a aparut nimic nou despre mine!“ (din Dan Sociu, cintece excesive, Cartea Romaneasca, 2005)
Un fragment de poem care mi-a adus numai belele. In mintea mea auto-ironia, ba chiar auto-flagerarea continute in text erau evidente. Ostentative, as zice. Ce anume nu s-a inteles? Orice cititor de buna-credinta, credeam eu, va sesiza imediat simpatia scandaloasa cu care imi denuntam, totusi, narcisismul, jocul paradoxal, deci poetic, dintre multumire si nemultumire de sine, egoism si dragoste (urmatorul vers e „ma-nduioseaza halatul ei comun de spital“, iar imediat vine „vreau sa fiu strins in brate“).
Poemul s-a vrut inocent si viclean, in acelasi timp, mai ales ca felul in care ma luam la misto avea ca scop sa placa – nu asta e, pina la urma, tot chichirezul? – si sa ma faca placut, simpatizat pentru sinceritatea mea. Pentru ca asta e si povestea. Un tinar barbat asteapta sa-i nasca sotia. E speriat si ingretosat de ce a vazut la maternitate, se simte singur, pierdut, minuscul. Si atunci intra pe Google, cauta trimiteri, comentarii favorabile despre el, ceva, orice l-ar putea face sa se simta mai bine. In cazul asta Internetul are un rol terapeutic, aproape magic. E adevarat ca egoismul sau enerveaza (dar, cum spuneam, ideea era sa enerveze intr-atit incit sa placa). Insa in poem nu e numai atit. Ei bine, unii amici, rude, necunoscuti care au citit poemul au prins numai o jumatate din ceea ce m-am straduit eu sa transmit.
Jumatatea neagra, meschina. Si m-au mustrat de nu m-am vazut. Acum cred ca e prima data cind incerc sa ma justific cu adevarat. De obicei ii trimit la plimbare (e si prima data cind ma comentez – si cind ma auto-citez in scris; vedeti ca nu sint chiar atit de narcisist? –, iar asta e, desigur, o alta viclenie care o sa-mi aduca drago
