Am îndrăznit să scriu recent că, indiferent dacă reuşeşti să faci ceva demn de apreciere în timpul vieţii, ţara asta te vrea mort ca să-ţi acorde onorurile şi aprecierea publică pe care le meriţi încă din timpul vieţii. Şi, înainte să te bage-n groapă, să faci rating pe catafalc, ca o ultimă plată pe care tot tu trebuie s-o faci către cei care nu te-au apreciat viu.
Deşi-mi promisesem să n-o fac, fiindcă m-a scârbit până la refuz exploatarea comercială a tragediei de către televiziunile noastre avide de sânge, nu m-am putut abţine şi am trecut pe la sediul clubului Dinamo.
Mi-a fost greu să rezist acolo şi acum mi-e teribil să scriu, dar aş vrea, totuşi, să punctez câteva lucruri şi fapte care m-au ravăşit. Pe de o parte, n-am reuşit să pricep de unde se trage puterea aia realmente incredibilă a lui Petre Cozma de a nu se prăbuşi în hăul în care te trage natural moartea propriului copil.
Pe de altă parte, m-a impresionat suferinţa sfâşietoare şi fără mască a unor bărbaţi frumoşi, înalţi si puternici care i-au fost coechipieri. La fel cum unic prin simplitatea lui frustă a fost un scurt fragment din discursul primarului oraşului Veszprem: "ne cerem scuze că s-a întâmplat la noi”. Măcar de-aş avea eu zile să vad vreo asumare, oricare ar fi aia, la poporul nostru cel falnic şi drept, care susţine că n-are nici o vină de-a lungul istoriei şi că a fost veşnic subiect de persecuţii (ba austriecii, ba ungurii, ba turcii, ba ruşii).
La plecare, m-am întâlnit cu un monument în viaţă al sportului românesc şi nu numai. "Bună ziua, domnule Ciutacu, permiteţi-mi să mă prezint, sunt Ştefan Birtalan”. Când auzi asta de la un om care a scris de unul singur vreo câteva capitole din istoria sportului, între altele campion mondial la handbal şi golgeter de turneu final, dacă mai zace vreun pic de bun-simţ în tine, ai două varia
