Lansate de specialişti, in limbaj de specialişti şi cu conotaţii descifrate, ştiute doar de specialişti, apar din când in când sintagme sau cuvinte pe care publicul mai larg le preia dându-le sensuri uneori departe de cel originar. Este şi cazul termenului "minimalism". Ne-am trezit cu o puzderie de etichetări, de valorizări in jurul unor lucrări mai ales literare, dar şi al unor atitudini, comportamente, stiluri de viaţă numite "minimaliste". N-am făcut o analiză de text pe foarte multe materiale de presă culturală spre a-mi proba ştiinţific afirmaţia, dar mă pot baza pe impresia lăsată: cel mai adesea etichetarea inducea un sens peiorativ.
Strâns legat de căutările, experimentele, avangardismul anilor '20-'30, minimalismul propune o abstragere a esenţialului din lumea concretă care ne inconjoară şi care năvăleşte in artă atât de puternic incât ea, arta, nu mai are drept funcţie decât redarea primeia. Este o oglindă a lumii din afară, cel mai adesea o oglindă vămuită de ideologizare. In deceniile de inceput de secol XX, acest fel de artă obosise, işi sleise sensurile. Experimentele voiau să arunce in aer vechile canoane nu numai estetice, ci şi existenţiale: realitatea nu e numai cea văzută, pipăită, mirosită, individualizată ca obiect. Ea este in acelaşi timp şi idee, spirit, adică ceva ce leagă lucrurile intre ele, le conferă unitate in esenţa lor.
Când se caută originile minimalismului, toată lumea se intoarce spre Kazimir Malevici şi spre celebrul său "Pătrat negru". Mişcarea artistică, pornită din noua viziune a lui Malevici asupra realului şi a expresivităţii, a mijloacelor şi tehnicilor de elaborare, va purta numele de constructivism, chiar dacă termenul de minimalism va fi folosit incă din 1929, intr-un catalog de expoziţie de pictură a lui John Graham. Termenul şi mişcarea vor reveni in forţă in anii '60, New York-ul fiind centrul
