Ar fi multe de spus. Daâ e cald. Şi oricum vorbim degeaba. Iar despre faptul că vorbim mult şi spunem puţin, am mai scris. Mai de mult, în Jurnalul naţional. Iată textul.
În România se vorbeşte mult. Sîntem un popor epic, liric, dramatic, gata oricînd să practice confesiunea, lamentaţia, memorialistica şi bancul. Conversaţia e aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lungă tradiţie. Strada e zgomotoasă, cîrciuma sau cafeneaua - suprapopulate. Avem ziare multe, posturi de televiziune înfloritoare, telefoane mobile pentru toate buzunarele. Dar avem chiar atîtea lucruri de spus? Dacă facem o fie şi frugală socoteală, vom constata că între abundenţa discursului şi consistenţa lui e o disproporţie stingheritoare. Emisia sonoră compactă maschează un enorm vid de sens. Să dăm mai întîi deoparte "formulistica", adică replica de rutină a fiecărei zile: "Bună ziua!" (cu varianta mai nouă: "o zi bună"), "La revedere!", "Ce mai faci?", "Bine, mulţumesc!" etc. Să scoatem din joc şi uriaşa cantitate de interjecţii adjectivale pe care o manevrează, ca pe o nouă limbă, generaţiile mai tinere: "Cool!", "Marfă!", "Super!", "Trăsnet!" ş.a.m.d. Dincolo de conotaţia superlativă, aceste cuvinte nu spun nimic. "Super!" poate fi şi o femeie, şi o bicicletă, şi o iahnie, şi un film, şi o agreabilă stare interioară. În generalitatea ei, interjecţia simplifică lucrurile, se dispensează de a mai comunica detalii. Nu te mai străduieşti să fii cît de cît descriptiv, să deosebeşti între "fermecător", "tulburător", "surprinzător", "provocator", "incitant", "copleşitor" sau mai ştiu eu cum. Spui "Super!" şi ai scăpat. Să lăsăm la o parte, în continuare, "frazeologia de întreţinere", setul de expresii curente, pe care le repetăm somnambulic de cîte ori se iveşte ocazia: "Sănătate să ne dea Dumnezeu, că restul nu contează!", "Dacă aş avea talent şi aş pune pe hîrtie prin ce-am trecut,
