Ne obişnuiserăm deja cu sacrificarea unor interese interne în anii electorali, cu amânarea măsurilor necesare, dar nepopulare, cu folosirea unor felii de la buget ca material de propagandă, cu ierarhizarea falsă a temelor de dezbatere publică. Iată că a venit momentul să procedăm în acelaşi fel şi în plan extern.
La sfârşitul săptămânii trecute, România a părut că dezvoltă un bizar conflict diplomatic cu Ungaria vecină. Spun bizar pentru că totul a rămas mai degrabă şoptit din vârful buzelor sau a ajuns în mass-media "pe surse". Important era ca cetăţeanul să ştie că acela aflat în fruntea statului e un român adevărat care nu se lasă călcat în picioare. În felul acesta, electoratul hoinar al PRM, dar nu numai, primea încă o indicaţie de vot pentru prezidenţiale.
Existau numeroase căi diplomatice fireşti pentru a rezolva din faşă orice diferend legat de sosirea preşedintelui Ungariei în România. În locul acestor procedee, folosite frecvent, mai ales între ţări vecine şi colege de alianţe sau uniuni, am ales să refuzăm dreptul de aterizare al avionului oficial, nu se ştie de ce, nu se ştie de către cine. ("Dacă vii cu avion militar, poţi să ai probleme!", râdea, gros, la televizor un înalt demnitar fără nici o atribuţie diplomatică). Măsura nu a rezolvat nimic, preşedintele maghiar a venit cu maşina, reuniunile de ziua maghiarimii s-au ţinut, mesajele de transmis s-au transmis. De altfel, nimic n-a fost de anvergură, au participat doar câteva mii din cei circa un milion şi jumătate de maghiari din România şi, dacă tensiunea n-ar fi fost escaladată la nivel oficial, 15 martie s-ar fi scurs în linişte şi anonimat.
Am tratat întotdeauna tema autonomiei teritoriale pe criterii etnice drept un nonsens politic şi juridic. Ea e ceva asemănător cu păpuşile ruseşti "matrioşka": în fiecare zonă cu minorităţi "majoritare" există regiuni
