Tante Jeni, cum îi spuneam noi, copiii de la grădiniţa germană în aer liber, era o bătrână doamnă săsoaică, cu care peripatetizam, iarnă sau vară, pe străduţele cartierului, pe la Şosea şi prin Herăstrău.

Ne învăţa germana fără rechizite, fără jucării şi fără sală de clasă, din mers, vorbind cu noi, citindu-ne basme, poezii sau cântându-ne lieduri, pe care trebuia apoi să le învăţăm. La douăsprezece fix era ora mesei. Desfăceam pacheţelele cu merinde de acasă şi mâncam prin parcuri, pe bănci sau, iarna, la familiile copiilor din grupă, prin rotaţie.

Ieri. Tante Jeni, trebuie spus, avea momentele ei din cale afară de germanice, accese de zel disciplinator şi educaţional cu atât mai surprinzătoare, cu cât izbucneau după recitarea unui poem bucolic sau după ce tocmai ne desfătase, vârându-ne, ca răsplată pentru un „Oh, du lieber Augustin" recitat corect, câte o uriaşă şi zgrunţuroasă bomboană cubaneză în gurile mici de copii.

Îmi amintesc un astfel de episod. Era vară, ora douăsprezece. Masă de prânz în Herăstrău, pe băncuţe. Îmi desfac pacheţelul. Aveam vişine. Le mănânc până ajung la ultima: putredă, pământie, mucegăită, viermănoasă. Încerc să mă descotorosesc de ea, fără să fiu văzut de Tante, şi îi dau drumul printre scândurile băncii, pe jos, în nisip. Zadarnic. Sunt descoperit deîndată. Primesc neîntârziat ordinul de care mă temeam: „Ridic-o de pe jos şi mănânc-o!" Nu o să-i uit niciodată gustul, combinat cu scrâşnetul nisipului în dinţi. Mă înfior şi astăzi când aud pe cineva entuziasmân-

du-se în faţa culorii vişină-putredă.

Azi. Cu toate acestea, am îndrăgit-o pe Tante. Ne aminteam cu deliciu păţaniile din vremea grădiniţei, mai ales după ce am început şcoala socialistă, cu săli de clasă neîncălzite, bănci mânjite cu pixul, duhoare de pisoar şi cloramină, lămpi cu neon livide, profesoare isterice, portrete cu Ceauşescu şi uniforme di