Nu m-am întrebat niciodată, la modul stăruitor şi opţional, de ce emigrau artiştii noştri în Occident sau de ce, odată ieşiţi, nu se mai întorceau. Nu mi-am analizat niciodată refuzul de a mă imagina plecat definitiv din România şi nici refuzul de a le înţelege motivele. Ştiind că eu voi reveni de fiecare dată în ţară, oricâte ocazii de a mă stabili în altă parte de lume se vor fi ivit, mintea mea a produs un gen de blocaj la idee. Când insişti prea mult la cauza lucrurilor, te contaminezi de la aceasta şi faci ce fac şi alţii, chiar dacă nu eşti ca ei.
În ce mă privea, ştiam că aş fi fugit de fapt de ai mei, nu din ţară, iar asta nu-mi stătea în fire. Una e să te ţii la oarecare distanţă de complicaţiile vieţii de familie, şi alta să nu mai existe cale de întoarcere. Te poţi simţi vinovat chiar şi gândindu-te la unele variante ale devenirii tale, departe, pentru totdeauna departe de părinţi, de prieteni, de cei apropiaţi.
Când nu poţi ajuta cu nimic un caz incurabil, e preferabil să nu te întrebi tot timpul ce-i în sufletul acelui om. S-o facă psihologii, fiindcă e meseria lor, şi nici ei dacă nu stăpânesc toate riscurile contaminării cu disperare de la subiecţi.
O carte scrisă de un român „transfug” la Paris cu un deceniu înainte de 1990, şi apărută recent la Bucureşti, lămureşte un lucru important: nu de România s-a despărţit el, ci de acela care era el în România. A plecat departe de omul care ar fi continuat să fie în ţară. Drama nu e ruptura de sine în România, ci negăsirea de sine în Franţa. Cartea e relatarea mai multor încercări eşuate de a se defini într-o direcţie şi resemnarea într-o însingurare clinică. Mai bine zis, amăgirea unei izolări de pustnic, într-un oraş ce pare a oferi totul. Apar destule astfel de cărţi pe care le citeşti pe sărite şi fără plăcere, deşi sunt bine întocmite. Chiar prea bine, în sensul că te timorează cu din