Decenii de-a rândul am luat de bună zicerea că sportivii ne reprezintă peste hotare. O seamă de adevăruri parţiale, când sunt ştiute de toată lumea, blochează drumul gândirii către adevărurile întregi. Un boxer, chiar dacă plânge de emoţie patriotică atunci când e urcat tricolorul pe locul întâi, nu-l reprezintă peste hotare pe un filolog. Motivele sunt aceleaşi ca la filologul care nu-i reprezintă la marile congrese ale profesiei pe boxeri.

În reprezentarea în lume e obligatoriu un tip de compatibilitate la calitate. Marele arhitect se bucură la victoria naţionalei de fotbal, dar nu se simte şi reprezentat. Un chirurg nu e angajat la un spital german doar fiindcă un atlet român tocmai a cucerit un titlu continental. Nemţii îl vor felicita pe chirurg pentru reuşita compatriotului român, dar totul se opreşte aici. Un an de afirmări repetate în sportul internaţional îi pot aduce României un prinos de admiraţie şi, indirect, un plus de credibilitate în toate, numai că indirect şi fără posibilitatea de a şti în ce privinţe şi cât.

Reprezentarea peste hotare presupune atâtea precizări - cine, unde, cum, de ce, în ce fel şi cu ce folos - încât e mai prudent să nu ne entuziasmăm la orice faptă frumoasă de român. Aşa e croită omenirea, să insiste pe naţionalitate mai ales la lucrul rău. Lucrul bun e considerat bun mondial. Violatorul ţigan e român, dar tânăra din Buzău care creează un soft revoluţionar în programarea calculatorului e personalitate internaţională.

De la o vreme am devenit foarte iritabil când citesc că nu ştiu care campion european la table e român, că tot român e şi un pocherist profesionist din Statele Unite şi că NASA se interesează de un elev din Moldova, care a spart mai multe coduri militare. Pentru un tablagiu, faptul că e român sau portorican nu înseamnă nimic. Omul care-şi iroseşte viaţa aruncând c