E cald azi la Berlin, foarte cald. Şi lumină, risipă de lumină, limpede  şi blândă. Urcăm agale spre Waldbühne (”Scena din Pădure” în limbajul de pe la noi). Suntem cu miile, melomani tomnatici, trecuţi bine de prima  tinereţe. Lăsăm  deoparte Stadionul Olimpic şi ne oprim în dreptul unor porţi metalice ferecate.  Aşteptăm în ordine, în şiruri tăcute şi disciplinate. Previzibil, la ora stabilită – nici un minut în plus sau în minus ! – intrăm în imensul  amfiteatru construit  prin 1919. Aşa pustiu pare nemărginit şi ai senzaţia că eşti un firicel de nisip  pe o plajă oceanică. O cochilie neînsemnată, gata oricând să fie  spulberată  de talazurile necontenite şi dezlănţuite. Soarele coboară lin şi cade pieziş peste scobitura dintre copaci. Uşor, uşor, băncile devin neîncăpătoare, douăzeci de mii de suflete iubitoare de muzică se strâng sub cerul liber. Nu înainte  de a-şi goli rucsacurile de merinde şi de a-şi întinde  ştergarele pentru ineditul picnic. Sunt căutate locurile de lângă zidurile ce delimitează sectoarele tribunei, înalte de un metru şi late pe  jumătate. Pe netezimea lor zgrunţuroasă se improvizează mese  şi se aşază cu meticulozitate casoletele îndesate cu ce mintea nu cutează să gândească. La două intervale de mine, un bărbat  care nu lipseşte   de aici de 25 de ani, şi-a scos din sacoşă şase cutii transparente şi le-a rânduit  cum numai prusacii se pricep s-o facă. Le-a desfăcut  apoi, cu calculată precizie, tacticos precum un ceasornicar. Însă asta nu era nimic, înlăuntrul fiecăreia pusese, cu şublerul  bănuiesc !, roşii scherry, boabe  de struguri, bomboane multicolore şi felurite fructe tăiate mărunt şi egal. De fapt, desenase figuri geometrice din vegetale  şi marţipan, cu o estetică a gestului neimaginată altundeva. Abia când i-au sosit prietenii, şi ei încărcaţi cu bunătăţi să-ţi zgândărească mugurii gustativi, s-a pornit festinul culinar. Privi