Când am decis să scriu un şir de comentarii, cu gândul de-a întoarce pe toate feţele o temă spinoasă - "Cum să-ţi faci casă în România" - , am ştiut că voi stârni şi nostalgii, şi furii, şi suspiciuni. Mi-am asumat însă riscul. Conexiunea inversă n-a întârziat. Fiecare dintre cele trei episoade de până acum şi-a avut retroacţiunea sa, feedback-ul, deîndată ce a fost difuzat ziarul scris pe hârtie sau comentariul a apărut pe internet.
Telefoanele primite, scrisorile, "interpelările" intervenite pe stradă ori intervenţiile prin poşta electronică m-au convins că "alinierea" opiniilor, a convingerilor sau a dorinţelor în materie de cumpărări ori construiri de case este imposibilă. Motiv pentru care ţin să-i asigur pe toţi cei care s-au angajat în dezbatere, fie că şi-au exprimat deschis punctele de vedere, fie că au preferat adâncirea în anonimatul asigurat de internet, că nu vreau să impun o anume opinie. Sau convingerile mele. Nicidecum. Analizez această temă de vreo cincizeci de ani, am urmărit îndeaproape dinamica ei de-a lungul timpului, la noi sau în multe alte locuri din lume, ca jurnalist, iar acum nu fac altceva decât să aştern pe hârtie constatări. Fără efuziuni ideologice. Şi fără prejudecăţi. Dar cu certitudinea că pot fi de ajutor în conturarea unei noi politici locative.
Eu nu susţin, aşa cum mi s-a reproşat, statul minimalist. Şi nici nu acuz statul paternalist. Doar observ. De altfel n-ar avea nici o importanţă opinia mea într-o problemă de o vastitate greu de imaginat. Şi, desigur, extrem de fierbinte.
Şi, la urma urmelor, constatarea că în a doua jumătate a veacului nostru, după ce rănile celui de al doilea război mondial s-au vindecat, creditul a devenit combustibilul ce a pus în funcţiune principalul motor al înaintării societăţii, clasa de mijloc, înseamnă cumva o pledoarie pentru "statul minimalist"? Să fim serioşi! Adevă
