Sîmbătă seara s-a deschis o poartă către două zîmbete

Mingea parcurge o traiectorie asteroidală şi găseşte fix singurul cap altfel decît cele de afro-europeni din careul Petrolului. Cap şi gol. Aşa a început, sîmbătă, seara japoneză a României. Takayuki Seto şi Hiromi Uehara au pus două accente limpezi în marmita îmbîcsită în care un făcăleţ imens ne amestecă mereu în acelaşi sens. Pe fotbalist îl ştim, dar adesea îl uităm. E de patru ani sub Carpaţi. Număraserăm doi în care a lipsit din echipa sa un singur meci, apoi am pierdut socoteala, ocupaţi cu cei care nu joacă. La Astra ajung vedete care devin o clipă mai tîrziu habarnişti nevrednici de a mai fi plătiţi. Taka, nu. N-are cum. Ce să-i faci, vorba aia, să-i iei boii de la bicicleta cu care se încăpăţîna să meargă la antrenament? Taka nu joacă tiki-taka. Nici o Mărie cu pălărie nu zice despre el că va fi vîndut pe zece milioane, dar de cînd ară glia noastră mulţi munţi s-au prefăcut în scrum. Taka pedalează înainte.

Despre pianistă. Hiromi în concert. Îţi leagă nişte electrozi de inimă şi cam asta e. Te duci cu ea oriunde. N-am să-i numesc muzica, au ajuns să sperie categorisirile de orice fel. Fetiţa de 33 de ani (ai putea zice că are 15) cîntă cu o asemenea inspiraţie energetică încît uiţi de graniţele dintre genuri. Între două călătorii interplanetare ne-a povestit că ai ei au o fermă de ceai verde la Hamamatsu. Toţi trăiesc, cică, pînă la peste 90 de ani şi mi-a venit în minte Steaua. Mi l-am imaginat pe Reghe în acel celebru cerc de pe teren performînd ceremonialul ceaiului, cu efect direct acest perpetuum mobile al hoardei de duracelli. Ceaiul. Secretul suprem. Am rîs. Hiromi ne-a zîmbit. S-a înclinat tot timpul şi s-a străduit să vorbească româneşte. Nu ştiu dacă a fost fericită printre români. Convingerea e că a fost autentică, odată aplecată asupra claviaturii. O oră şi jumătate, do