Există, ştiu, vise colorate. Mi-au spus-o unii prieteni, am trăit şi eu câteva. În copilărie, mai cu seamă. Timpul a trecut, somnul îmi e scurt, iar visele tot mai puţine. De cele colorate aproape am uitat.
Despre zboruri colorate însă nu mi-a povestit nimeni, iar eu nu le-am avut. Sau, dacă totuşi le-am descoperit şi mi le-am definit, simţindu-le pe-încetul gustul, asta o datorez unui prieten care, ca pasajer privilegiat, m-a luat cu el ? da, acesta e cuvântul ? în zborurile sale colorate.
El este Corneliu Tincu. Pictorul, dascălul.
Îl întâlnisem în întâiul 22 Decembrie – cel scris atunci pentru prima dată cu literă mare. L-am remarcat tăcând mai mult, în atmosfera clar-incertă a acelor zile, iar figura sa de meridional, uscăţivă, uşor ridată, cu mustăcioară scurtă şi basca trasă pe ceafă m-au dus cu gândul la un Ernesto Guevara cu mâinile goale. Nu după multă vreme i-am descoperit mâinile şi, mai ales, armele. Cele care îi permiteau să se aventureze adesea deasupra unor mulţimi alese, în raidurile sale de imaterial bombardier al culorii şi formelor. Arme tăcute şi ele: pensule, "uleiuri" şi o paletă asemeni unei aripi cu profil variabil.
Aşa am descoperit un om fericit. Cuvântul nu e mare. În atelierul său alăturat unei săli de clasă – era să scriu "de la Şcoala nr. X ", dar ce importanţă mai are locul? – Corneliu Tincu mi-a sugerat imaginea ştiutului zeu Shiva, aici doar cu faţa sa luminoasă, întruchipare a creaţiei şi neliniştii eterne. Shiva cel cu multe braţe, dansând neobosit dinaintea şevaletului. Fiindcă acolo, în atelierul-clasă, sub ochii "gâzelor" – cum îşi alină el elevii iubitori de pictură – Corneliu Tincu dansează şi nenumăratele sale mâini schiţează pe coli albe, refac proporţii şi perspective pe tablă, armonizează culorile paletei, prepară pânze care, întinse pe cadru, aşteaptă cu subtilă voluptate atingerea pe