Cristina Milena

Nu era zi de la Dumnezeu să nu stea o groază în faţa oglinzii, în fiecare dimineaţă. Se fâţâia schimbându-şi de zeci de ori bluzele şi fustele, nemulţumită de toate, şi până la urmă îmbrăca aceiaşi blugi strâmţi, tociţi de purtat, şi unul dintre tricourile vechi care plezneau acum pe ea, închise la culoare, aproape negre, pe care scria cu roşu aprins I'm out of my mind ("Mă sperii şi pe mine! ") sau I'm still standing ("Încă rezist!") sau Fuck you dacă mai vrei să mi-o tragi! Renunţase la bluza liliachie preferată cu numele lui Dashboard Confessionalde când se înfuriase constatând că nimeni dintre aiuriţii din jurul ei nu mai ştia de trupa care deschisese drumuri şi insistau să le spună ce naiba cântaseră ei atât de nemaipomenit să merite inscripţiile pe haine. N-avea niciun haz să le tot repete cât sunt de proşti!

Mergea, nu mergea, îşi prindea la brâu o curea cu ţinte şi catarame, încălţa tenişii de pânză şi revenea în dreptul oglinzii, întinzându-şi cu peria bretonul lung pe o parte a feţei, cealaltă parte avea grijă să fie tunsă cât mai scurt, îşi mai aşeza câte un strat de rimel şi de fard de pleoape, după cele aşternute deja în clipa în care ieşise în baie, nemulţumită că nu e suficient de strident. Era nemulţumită de tunsoarea emo de mântuială, de ochii încercănaţi, dar nu cât să impresioneze, de sprâncenele pensate şi subţiate, dar departe de a arăta ca o lamă, de buzele vineţii nu îndeajuns de groase, de unghiile vopsite în negru, dar boante şi roase până la carne. Se strâmba la imaginea din oglindă, căutând să descopere vreun rid cât de minuscul, apărut în timpul nopţii, care s-o anunţe definitiv şi irevocabil că a început să îmbătrânească şi nici măcar nu şi-a trăit viaţa şi că singura scăpare va fi să se sinucidă într-o zi apropiată. Cam atunci mama bătea în uşă sigur a cincea oară, îi striga că e vremea să plece la şc