S-a tot discutat că la noi, românii, cultura muncii nu se prea conturează. Există, şi aici, workaholici, oameni preocupaţi excesiv sau numai de carieră, dar, conform opiniei publice off the record, nu e ceva serios, nu se compară cu ce se întîmplă în Europa de Vest sau în SUA. Dacă eşti turist român, pe Valea Prahovei, constaţi însă altceva: conaţionalii noştri sînt interesaţi de locul de muncă şi de relaţiile cu şeful. Pergamentele de 3 lei (la propriu) ce se vînd la tarabe se pare că au înlocuit, mai nou, divagaţiile sexy cu unele legate de cultura organizaţională. Printre altele, poţi cumpăra "Reguli la locul de muncă", "Regulament de ordine interioară" (care nu e nicidecum un ghid de autodesăvîrşire spirituală personală, ci un îndreptar al relaţiilor cu... şeful) şi "De ce e mai bine la puşcărie decît la locul de muncă".

Conţinutul celor trei pergamente (sînt scrise pe o hîrtie mai groasă, rulată pe nişte beţe şi cu posibilitatea de a fi agăţate) este uşor de intuit: o băşcălie a cultului muncii în stilul şi limbajul bancurilor de almanah de altădată. O înţelepciune la îndemînă fragmentată în maxime şi proverbe al căror sens e, în general, reversat, într-o cheie ironic-sentenţioasă. Pentru că ele rămîn categorice: deşi par să nu ia nimic în serios şi să adopte un ton şugubăţ, în realitate modul în care sînt formulate te face să le percepi ca pe nişte afirmaţii sau îndemnuri fără drept de apel.

Căci acestea sînt cele două categorii din care maximele de pergament fac parte: "Ce poţi face azi nu lăsa pe mîine, mai bine lasă pe poimîine, poate atunci nu va mai fi nevoie". Cine e acel generic "tu", subiect inclus presupus? Mic funcţionar, eventual al unei multinaţionale, care, cel puţin în viziunea scriitorului de sentinţe, o lălăie zece ore într-un birou, la un computer... Dacă tot eşti (acest "tu" generic) obligat să stai acolo, măcar să te salvezi