A cum 20 de ani, imediat după reunificarea Germaniei, revistele franceze erau pline de caricaturi ale cancelarului Helmut Kohl purtând tradiţionala cască militară cu ţepeluş din vremea prusacilor. Noua Germanie era percepută ca ameninţare pentru echilibrul european. Germania era pur şi simplu din nou „prea mult".
Ambiţiile geopolitice germane, se credea, vor tinde către o personalitate mai accentuată, proporţională cu populaţia ţării şi dinamica economiei sale. Era doar o chestiune de timp, gândeau oamenii, până când „problema germană" va bântui din nou Europa, la fel ca între 1871 şi 1945.
În mare parte, Helmut Kohl a perpetuat această imagine, pe care a folosit-o pentru a-şi convinge omologii europeni că ar face bine să includă mai repede Germania într-o Europă integrată. De fapt, acest raţionament a dus la crearea monedei euro. De dragul vocaţiei sale europene, Germania s-a declarat gata să-şi abandoneze populara deutsche mark, moneda care a însoţit şi a simbolizat spectaculoasa renaştere economică şi stabilitatea socială din perioada postbelică.
Astăzi însă nu excesul ambiţiilor Germaniei ameninţă Europa, ci mai curând lipsa lor. Poate că Germania rămâne „prea mare" pentru alţi europeni, dar noua „problemă germană" e că ţara îşi doreşte prea puţin. Nu visează nici să domine Europa, nici s-o conducă prin forţa exemplară a calităţii politicilor sale. Ambiţia secretă şi nu prea a Germaniei este să devină o Magna Helvetia, o Mare Elveţie - prosperă, stabilă, neutră şi, în ultimă instanţă, irelevantă.
Un asemenea vis este, evident, o greşeală. Elveţia poate fi Elveţia pentru că e înconjurată de mediul paşnic al Uniunii Europene. Una e ca ţări europene mai mici să-şi dorească să fie ca Elveţia, alta când o asemenea aspiraţie izvorăşte din inima Europei, dintr-o ţară care era odinioară văzută drept cel mai silitor elev
