Filmul lui Cristian Mungiu a trezit, cum e si firesc, un sentiment de mindrie (romanilor si, nu mai putin, iesenilor). Palmes d'Or nu se acorda oricui. Alaturi, insa, de aceasta mindrie pe deplin justificata, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile e un film care da tuturor de gindit. Si pasionatilor cinefili care il vor viziona, dar si oficialitatii. Filmul e semnificativ, asadar, nu doar prin ceea ce povesteste. Dar si prin conditiile vitrege in care a fost realizat. "Ziarul de Iasi" staruie (in chip admirabil, cred) asupra semnificatiei recentului succes de la Cannes al regizorului Cristian Mungiu. Si pe buna dreptate. Nu stiu citi cititori (si impatimiti ai filmului) realizeaza efectiv dimensiunile acestui eveniment. Care nu e unul de toata mina. Palme d'Or nu se acorda unui regizor roman nici in fiece zi si nici dupa conjuncturi. Filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, i-a entuziasmat pe specialisti si a primit elogii in majoritatea publicatiilor europene (articolul lui Michael Astner de acum doua zile a prezentat in detaliu ecourile din presa germana).
Am citit cam tot ce s-a scris, in aceasta saptamina, despre film si despre regizorul sau. 4 luni, 3 saptamini si 2 zile nu e o alegorie. Nu-si propune sa sugereze vreo conotatie simbolica. Nu e didactic. Nu e nici metaforic. E un film crud, chiar foarte crud, un film adevarat, asadar. Daca regizorul Mungiu a trait un basm la primirea premiului, filmul sau e departe de a fi un basm. E relatarea unui cosmar cotidian. El este, negresit, o poveste foarte sumbra, care se petrece in anii '80 ai regimului ceausist. O poveste relatata cu maxima sobrietate, fara patetism, fara grandilocventa. S-a spus chiar, pentru acest motiv, ca e un film "minimalist". 4 luni, 3 saptamini si 2 zile este, realmente, un film "minimalist", mai intii, prin refuzul grandilocventei si, in al doilea rind, prin atmosfera esentiali