Pe băieţel l-am născut la Spitalul Judeţean. Regret decizia.
M-am gândit să fiu aici, în oraş, să poată veni fetiţa să ne vadă. Am sfârşit prin a sta despărţită de ea aproape două săptămâni. Cele mai grele din viaţa mea.
La 36 săptămâni de sarcină am fost la un control de rutină, dar medicul ginecolog mi-a spus că mi s-a deschis colul 2 centimetri. Bun, şi asta ce înseamnă? Înseamnă că o să naşteţi.
Era o după-amiază de mai prăfuită, înnorată.
N-am putea încerca nişte perfuzii cu gynipral, poate mai amânăm momentul?, întreb. Am putea, dar n-avem, răspunde doctorul. Mergeţi la farmacia de vizavi. Mă îmbrac şi cu colul deschis, traversez strada. După ce am cumpărat fiolele, am zis să merg totuşi acasă să-mi iau câte unele şi câte altele de care ai nevoie la spital.
Era ziua de naştere a soacrei mele. I-am spus că e foarte probabil ca nepotul ei să se nască în aceeaşi zi cu ea. A zâmbit puţin speriată, m-a ajutat cu bagajele, mi-am pupat fetiţa şi am plecat.
Perfuziile n-au avut efect. Aveam contracţii. Doctorul mi-a spus să mă pregătesc de naştere şi să nu-mi fie teamă, că totul o să fie bine. Deşi vroiam să cred asta, am avut un atac de panică. M-a liniştit o doamnă doctor anestezist, tânără şi drăguţă. Mi-au spus că băieţelul e bine, că are 3 kilograme… Dar n-a fost.
Pe rând, trei doctoriţe de la Neonatologie au venit să-mi spună că îl mai ţin sub supraveghere, că ceva nu e în regulă cu respiraţia lui. Când m-am dus să-l văd, era băgat într-un incubator, cu o cască pe cap.
Nu am înţeles atunci şi nu m-am lămurit nici acum, de ce nu mi s-a făcut o injecţie de maturare a plămânilor bebeluşului, înainte să nasc. Poate ar fi avut vreun efect. Dar ce ştiu eu, nu sunt doctor…
După o zi şi jumătate, mi s-a spus că îl vor trimite de urgenţă la Iaşi. Mi l-au luat cu o Ambulanţă şi au plecat. Eu n-am avut voie.