Lovitura de stat, odată încheiată, presupune două lucruri. Ai noştri sunt buni, iar ai lor sunt răi. Cale de mijloc nu e!
Dacă sunt de partea puterii, dobândesc funcţii şi onoruri, dacă sunt de partea opoziţiei, cum spunea Costăchel Gudurău, „tremur viaţa me, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern". Oricum aş da-o, nu e bine, orice aş zice e suspect. Independenţa gândirii dăunează grav sănătăţii. Lupta surdă a acestor zile e un nod de vipere. Din păcate, conflictul deschis dintre palate, partide şi propagandişti abundă în abuzuri, mistificări flagrante şi rea credinţă.
Cinstit vorbind, suspendarea preşedintelui nu are nicio bază. În toate punctele din expunerea de motive se vorbeşte despre consecinţe, atitudini, păreri - lucruri grave, nu zic nu - dar care nu au relevanţă. Într-un stat normal, preşedintele-jucător ar fi fost sancţionat de opinia publică, iar popularitatea lui ar fi luat-o, aşa cum s-a şi văzut, la vale. Sarkozy e cel mai bun exemplu, dacă nu Berlusconi. Nu e vorba, la noi, aşa cum prevede Constituţia, de înaltă trădare, nici pomeneală de fapte de o gravitate extremă. E drept, preşedintele a girat nenumărate încălcări ale legii, făptuite de partidul de guvernământ şi aliaţii săi. A stimulat apariţia neconstituţională a unei grupări parlamentare care a făcut posibilă cea mai rea guvernare din ultimii doisprezece ani. A vorbit şi a părut să decidă în locul primului ministru, în locul miniştrilor de resort, fie ei de la mediu, învăţământ sau sănătate.
Populaţia României ştie asta, simte asta. Dar dovada, cum spunea coana Leana, lipseşte. De aceea, cel mai normal vot ar fi împotriva suspendării, pentru că nu poţi condamna sau sancţiona pe cineva numai în virtutea unei bănuieli. Juriştii ar admite că probele sunt indirecte.
Însă bănuielile, acumulate în lungile zile ale recesiunii, umflate de abuzuri, zgâlţâite de
