Încălecatul nr. 1.

Gică, unde eşti? Mi-e dor de motorul tău, de sunetul tău asurzitor. Mi-e dor să te aud la trei după-amiaza şi la trei noaptea. Mi-e dor de sunetul tău răguşit, de bărbat adevărat. Oh, măi Gică, măi! Auzisem prin iarnă că te-ai lăsat de viteză. De fapt, nu tu te lăsaseşi de viteză. Viteza se lăsase de tine. Gică! Eu am să-ţi spun ceva. Să ştii că, deşi e foarte vară şi asfaltul se topeşte, nu se topeşte de căldură, ci de dorul tău, vitezomanule! Mi-e dor să te aud la patru dimineaţa cum accelerezi ca nebunul; probabil te grăbeşti la serviciu, că eu altfel nu-mi imaginez. Şi eu, să ştii că şi eu sunt workoholică, mă trezesc foarte de dimineaţă, să nu-mi tragă traficul vreo două peste carieră. Dar eu nu mă urc pe motor, ci mă bag în autobuz. Da, ştiu, ştiu, Gică. Ştiu c-ai vrea să-ncalec pe motorul tău, să te iau pe la spate şi să mă simt rocăriţă ăghen, da’, sincer, nu mă mai duc şalele (pe mine mă-ncalecă aia mică, de treişpe chile şi, nu ştiu dacă ştii, da’ nu-mi mai trebuie alt încălecat).

Încălecatul nr. 2.

Auzisem c-ai avut un accident foarte naşpa, în urmă căruia, practic, ţi-ai donat inima. Un gest foarte deosebit, dacă e să mă-ntrebi pe mine, pentru că eu nu mi-am donat nimănui inima, lucru pentru care mă simt şi de c...t. Nu ştiam eu de ce nu mai goneşti pe bulevardul Nicolae Grigorescu, dar, când mă-ntrebam mai tare şi mai tare, poc, aud motorul cum se încordează şi zic, las’, că Gică-i bine, Gică e peste tot, Gică e al nostru, Gică e forevăr. Şi, într-adevăr, ce să mănânc c...t, aşa e, te-am redescoperit, anul ăsta mai nou ca niciodată. Nu ştiu ce termen de valabilitate oi fi având, dar eu aştept să te aud la orele după-amiezii şi la orele serii, pe bulevardele Capitalei, după cum urmează: Aviatorilor, Dorobanţi, Dacia, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Nicolae Grigorescu, Moghioroş (nu ştiu cum