Katalin Thuróczy e o autoare de teatru atipica pentru Ungaria. A avut de-a lungul timpului fel de fel de meserii legate de scena, de la recuzitera la asistenta de regie; in prezent, lucreaza ca dramaturg la doua teatre si scrie piese,
incomode si atipice in spatiul maghiar, mai ales din cauza modului in care pune in discutie mostenirea politica si prezentul social al tarii. Unul din textele ei, Joisarbatoare, a avut foarte de curind premiera la Teatrul Odeon, sub titlul joi.megaJoy si in regia lui Radu Afrim. Discutia ce urmeaza a avut loc in maghiara si romana, multumita traducerii Aneimaria Pop, cea careia i se datoreaza si versiunea romaneasca a pieselor lui Katalin Thuróczy (dar si a
textelor lui Péter Esterházy, Imre Kertesz, Arpád Göncz...).
Ca si Romania, Ungaria e o tara care a trecut cu greu peste deceniile de comunism (dar, poate, mai repede). Si-a rezolvat Ungaria problema memoriei acelor ani, e sau nu comunismul o tema tabu pentru societatea maghiara?
Nu e un subiect tabu, dar nimeni nu vorbeste cu placere despre perioada asta. Cine vorbeste despre perioada asta incearca s-o cosmetizeze conform propriilor interese; de obicei, toata lumea se plinge. Oamenii obisnuiesc sa vorbeasca despre comunism punindu-se in postura de martiri, de victime. Eu nu cred in victimizare. Lumea a colaborat, fiecare dintre noi a colaborat la supravietuirea acestui regim, numai ca asta suna foarte prost in momentul de fata.
De exemplu, o versiune la moda acum e ca toata Ungaria a participat la Revolutia din ’56. Un loc foarte important ca spatiu in 1956 a fost Pasajul Corvin din Budapesta. Atit de multa lume spune c-a fost prezenta acolo, incit daca ar fi adevarat c-au participat toti cei care afirma asta, atunci ar fi fost nevoie de un imobil de cinci etaje in care sa stea ca sardelele, nu de un simplu intrind.
E foarte greu