Nu fac niciun secret din faptul că îl cunosc pe domnul Petru Daniel Funeriu de aproape 20 de ani. Imediat după 1989, m-am „rătăcit“ la Consiliul Europei, la Strasbourg, unde actualul ministru era doctorand la Premiul Nobel pentru Chimie al Franţei. Îmi aduc aminte că a fost observator la alegerile din 1992 la consulatul român de acolo şi îmi povestea oripilat despre diverşi naţionalişti mascaţi în fesenişti. În perioada în care a fost europarlamentar, am stat destul de aproape. În ciuda faptului că am o veche şi constantă preţuire pentru domnia sa, nu veţi citi aici o laudatio. Din simplul motiv că Daniel Funeriu e deja om politic, iar oamenii politici au o chimie aparte la asemenea gesturi.

În primul rând, o să mă explic de ce cred că ministrul Funeriu a devenit om politic, adică mai mult decât ministru. Fiindcă, în momentul în care a obligat bacalaureatul la sinceritate, domnia sa a provocat unul dintre rarele momente de adevăr colectiv postdecembrist, punând degetul nu pe rana sistemului de învăţământ, ci pe rana societăţii româneşti. Pour la bonne bouche, vă citez din lucrarea unui student din anul I de la specializarea jurnalism, care, în urmă cu vreo 4-5 ani, a scris aşa în prezentarea sa: „Cred că m-am maturizat în clipa în care am înţeles că bacalaureatul este o problemă între părinţii mei şi comisia de bacalaureat“. Ceea ce vrea să spună că şcoala românească a fost, decenii în şir, bursa neagră a competenţelor licitate. O mare minciună ce a produs un exces de diplome asemănător activelor toxice ale băncilor de la începutul crizei financiar-bancare din 2008. Cu complicitatea tuturor. Inclusiv a miniştrilor Educaţiei de până acum.

După cum au produs şi mareea de absolvenţi în drept sau ştiinţe economice — ca să nu mă refer decât la două specializări —, ce ornează până la refuz buticurile din garaje şi parteruri de bloc. O risipă şi un exces de a