contextul era deja ruinat, era vară şi lumina soarelui, încă plină de forţă, ca abdomenul plat al celui ce ştie să se hrănească numai cu aer, mă încălzea cu grijă, aveam frigul în mine de prea mult timp pentru a neglija acest aspect la început m-am plimbat prin vechiul şi straniul cartier, mă uitam numai în jos, atentă, educată intens să fiu pasivă, de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere politic, din punct de vedere moral, devotamentul lor faţă de copii, atît de puternic, spunea mai mult decît orice alt gest spectaculos şi cazat în incinte masive mai tîrziu, am plonjat în grădina din spatele Muzeului Literaturii Române, cu gîndul să mai ies din carapace, am vorbit cu Doina, plasticiana, ce bea bere într-o rochie albă şi curată apoi m-am aşezat, cu frica în oase, la masa cu mulţi poeţi, Marian Drăghici, Paul Vinicius, Ion Mureşan, Eugen Suciu, cu prozatorii Ioan Groşan şi Alexandru VIad şi cu o femeie tînără, tăcută, frumoasă ca o plantă carnivoră ce se odihneşte şi extrem de înaltă, ce semăna cu Monica Vitti, căreia i-am făcut o curte nebună nici nu putea să stea bine pe scaun, de cît de înaltă era. de-alungul timpului, înconjuraţi de păsări de curte fără nici o personalitate, dar şi de familiile lor revoltate, poeţii noştri s-au transformat, din aristocraţi romantici ce erau, copleşiţi de o boală a secolului destul de cunoscută, în agenţi străini ce nu mai vor altceva, decît să dejoace proiecte culturale, ca nişte experţi internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării. neputinţa era la ea acasă. "cînd ai devenit neputincios, ai atins perfecţiunea", le-am spus, cu jumătate de gură, asta numai pentru că, acolo, în jurul mesei, cei mai mulţi sufereau din greu pentru că nu mai puteau scrie. s-au recitat cîteva poeme cu gîndul la moarte. s-a băut cu gîndul la moarte. s-a mîncat cu gîndul la moarte. ne-am jignit cu gî