Am avut sansa sa vad de la bun inceput expozitia, cred, de debut a lui Dumitru Gorzo de la Galeria Eforie („Atelier 35“) in 1999. Atunci m-a frapat, printre lucrarile una si una, mai ales un autoportret facut pe o usa de masina, o imagine de o rara prospetime vizuala in lumea, uneori obosita si gri, a plasticii noastre, si de adevarat „disegno“ (in sens renascentist). A urmat apoi, poate la prea scurt timp pentru ritmul lucrurilor de la noi, o alta, fantastica in sine – si ca formula plastica, si ca idee de expozitie. Pe cel mai umil si uneori ingrat suport, folia de plastic (putini sint cei care manevreaza suporturile cu talentul creator al lui Gorzo), pictorul desfasurase, scaldind literalmente sala in lumina (finetea aplicarii culorii in ulei pe folie, subtire ca o zeama de culoare sau glacis, crea efectul, impresia aceasta de rara luminozitate pe care n-o mai intilnisem pina atunci), folii mari pe care apareau animale, peisaje… Expozitia era facuta din aceste folii pictate, putind sa incapa practic intr-o valiza. (Vezi expozitia de design Zuppa Inglese adusa de British Council in valize, expuse – cu continutul lor – la Etaj 3/4, in 2000.) Preluind parca adagiul futuristilor italieni: „sa-l punem pe privitor in centrul tabloului“, Gorzo si-a dus atunci publicul nu numai in tablou, ci l-a facut sa ajunga foarte aproape de o viziune.

Expozitia de acum de la Clubul Hanul cu Tei a lui Dumitru Gorzo incepe cu niste portrete ce par chipuri parintesti, de relativ mici dimensiuni, incadrate cu rama simpla de lemn si realizate pe un suport metalic sau tabla care evoca oglinda (prin aceasta idee face asadar imaginile foarte prezente, ca si cum ar fi reflectate in acest moment). Sint pictate intr-un fel de „grisaille“, inrudit la el intr-un mod special cu fotografia, pe care nu-l abordeaza calofil, ca sa complimenteze ochiul, ci aproape „urit“, cu semn energic s