Sancte Pater, sic transit gloria mundi (Sfinte Părinte, aşa trece gloria lumii) – acestea sunt cuvintele care se rostesc de trei ori, la urechea Alesului, în timpul ceremoniei de intronizare. Ultimul Benedict le-a înţeles dureros de profund.

Ştiu acum – după ce i-am revăzut întreg pontificatul - şi pot să mărturisesc că retragerea Papei este un gest de luciditate şi de smerenie. Nu l-am iubit, venea după Ioan Paul al II-lea. L-am respectat ca pe unul dintre marii cărturari ai Bisericii. Am încercat să-l aşez în ramă: ”Cel mai mare duşman al Papei Benedict al XVI-lea e cardinalul Ratzinger. Bavarezul aproape timid, cu o voce şoptită, dar cu voinţă de oţel şi cu o logică greu de răsturnat, a intrat în legendă încă de pe vremea când fostul papă Ioan Paul al II-lea l-a pus în fruntea Congregaţiei Vaticanului pentru Doctrina Credinţei, fosta Sfântă Inchiziţie. Documentele emanate atunci sub ferma, inflexibila sa coordonare, ieşirile sarcastice în media catolică ale lui Joseph Ratzinger au abătut asupră-i un potop de porecle: Rottweilerul lui Dumnezeu, Cardinalul Panzer, Marele Inchizitor, Cardinalul Nu”. I-am subliniat apăsat ezitările şi rigidităţile, făcând multă vreme eroarea de a-l compara cu Ioan Paul al II-lea: ”Ceea ce multă lume a considerat a fi un şir de gafe – interpretarea responsabilităţii poporului german faţă de crimele naziste, discursul privind raportul dintre raţiune şi violenţă în religia musulmană – n-au fost decât izbucnirile fruste ale celui care, prin 1977, declara budismul o spiritualitate „auto-erotică”. Noul scandal, legat de supremaţia Bisericii Romano-Catolice şi, implicit, de ideea că nu există mântuire în afara acesteia, e doar reiterarea vechiului şi controversatului document Dominus Jesus, lansat în 2000 de Congregaţia pentru Doctrină, semnat de cardinalul Ratzinger şi aprobat de Papa Ioan Paul al II-lea”. Între timp, Sanctitate