Îmi amintesc şi acum totul, deşi au trecut doi ani de atunci şi aş fi putut să îngrop întâmplarea aceea în locul secret din memorie în care azvârlim lucrurile neplăcute şi le astupăm bine, sperând să nu mai iasă la iveală. “Opreşte, e cineva înăuntru!”, striga cumnata mea, în timp ce toţi priveam uimiţi spre cealaltă parte a şoselei, încercând să pricepem ceva din grămada neagră de fier zdrobită de un copac. Pe măsură ce mă apropiam, eram copleşit de ceea ce vedeam: doar motorul zăcea intact, azvârlit la câţiva paşi. Nu am ajuns primii acolo, cineva chemase deja Salvarea şi Poliţia. În ghemul de tablă se zăreau picioarele unui câine mare şi alb, şi spatele unei fete, prinsă cu călcâiele sub ea, ca şi cum s-ar fi rugat în genunchi.
Când am atins-o uşor cu palma a început să respire. Am strigat la ea, dar era în stare de inconştienţă. Am încercat să desfacem capcana de tablă cu mâinile goale; în zadar, eram neputincioşi ca nişte furnici. Descarcerarea a durat mai bine de o oră. Doi băieţi şi o fată erau deja morţi. Fata care abia mai respira s-a stins şi ea a doua zi, în spital. I-au ucis viteza şi un căruţaş idiot, care a traversat şoseaua fără să se asigure. L-au evitat în ultima clipă, dar au pierit ei. Drumul de la mare spre casă al unor puşti bucureşteni s-a sfârşit într-un şanţ, lângă Ţăndărei, într-o seară fierbinte de vară. O poveste fără happy-end.
E şocant să nu poţi face nimic după un accident grav, iar neputinţa în faţa morţii te macină mult timp. Însă din poveştile triste înveţi cel mai mult. Oamenii mor ca nişte câini pe şoselele din România, ucişi de nepăsare, de teribilism, de greşeli şi de neşansă. În fiecare zi avem ceva de învăţat din asta.
