Se inmultesc vocile critice din media romanesti la adresa politicii noastre externe in chestiunea Kosovo. Totusi, pozitia noastra oficiala mi se pare corecta.

Exista insa cel putin doua intrebari foarte importante la care solutia independentei „coordonate“ (adica declarata unilateral in coordonare cu recunoasterea ei de catre mari puteri occidentale) da raspunsuri nelinistitoare. Prima: ce fel de stat va fi Kosovo? Rezolvarea cazului Kosovo nu trebuie sa ne faca sa pierdem din vedere scopul fundamental al actiunii noastre (NATO si UE) pentru Europa: cresterea gradului de stabilitate, pace si prosperitate. Acest lucru e posibil numai daca tarile europene sint democratii autentice, state de drept si economii prospere de piata. Poate fi noul stat Kosovo asa ceva? E greu de crezut, din moment ce minoritatea sirba trebuie pazita de armate internationale. E greu de crezut, de vreme ce nici o institutie nu functioneaza la Pristina. E greu de crezut, din moment ce 50% dintre tinerii kosovari sint someri si haladuiesc pe strazi traind din surse suspecte. E greu de crezut, vazind setea de singe a albanezilor care-i transforma, acum, pe sirbi din agresori in victime. Este foarte posibil ca, sperind ca rezolvam o problema sa producem alta, cel putin la fel de greu de gestionat. Albanezii kosovari, chiar daca se disting de cei din tara-mama sau de cei din Macedonia, nu sint imuni la idealul destabilizator al unei „Albanii mari“. Dupa independenta ca va urma? Caci ar fi o naivitate sa crezi ca, dupa independenta, statul kosovar isi va vedea, cuminte, de reconstructie si de democratizare. Imediat dupa razboi, Belgradul a pierdut orice autoritate asupra provinciei, care a devenit un fel de protectorat ONU. In acest timp, kosovarii ar fi putut da minime semne de pacificare si democratizare. Nu au facut-o. Toata lumea, inclusiv planul Ahtisaari, cere un Kosovo stabil, democ