Nu există unanimitate asupra modalităților în care un popor poate fi redus la tăcere. Unii cred că masele trebuie să fie cîștigate prin îndestulare, alții cred că, dimpotrivă, ele trebuie înfometate. Unii spun că masele de oameni trebuie să fie distrate, alții că trebuie înfricoșate. Unii cred că oamenii trebuie să se simtă liberi, alții că nu trebuie să se simtă liberi. Ziua de 29 iulie a mai adăugat acestei liste o tehnică nouă de închidere a gurii unui popor: scîrba! Pînă la această dată nimeni nu cred că s-a gîndit că scîrba poate fi un extraordinar de eficient instrument de împilare a poporului. Un Machiavelli român ar scrie fără îndoială un Principe al scîrbei – un manual al conducătorului care reușește să stăpînească exclusiv prin puterea de inducere a scîrbei în supușii săi. Ziua de 29 iulie 2012 poate fi introdusă în calendarul sărbătorilor naționale, alături de ziua Imnului național, ca Ziua Scîrbei Naționale. În seara acelei zile, la vederea lui Traian Băsescu fluturînd drapelul național în semn de mare victorie, după ce tocmai încasase peste șapte milioane de voturi pentru demiterea sa, cred că întreaga națiune, incluzîndu-i pe susținătorii săi, s-a cutremurat de scîrbă. Este reacția pe care cred că Traian Băsescu și stafful său de campanie au urmărit să o producă în rîndul populației. Cine are puterea să revadă acele imagini va constata că spectacolul oferit în acea seară de Traian Băsescu și de acoliții lui este creat după toate regulile artei grotescului, un grotesc suprem, măreț, absolut ireproșabil. Kitch-ul „flăcării democrației“, care maimuțărește jalnic flacăra olimpică, atmosfera de bodegă cu cheflii exaltați, roșii în obraji, rînjetele de primate, steagurile, ieșirea la fereastră a unui fost prim-ministru al României, discursurile de mulțumire și tonul triumfalist, negarea evidențelor – toate acestea sînt elementele unor bufonerii menite s