Foto: Thinkstock Într-o valiză scorojită, am descoperit într-o zi o “comoară”: câteva păpuşi hâite, cu păr albastru şi minijupe, un set descompletat de vase de bucătărie (pentru păpuşi), mobilă (aşijderea) şi... vreo câteva sticluţe de parfum ori de apă de colonie, aproape goale, care alcătuiau, singure, o colecţie inedită. Erau, toate, din copilăria maică-mii. Parfumurile, cele mai multe, după etichetă, erau româneşti, celebre probabil în epoca aceea – ce pot şti eu?! Lor li se alăturau, tot ca nişte trofee ale vremii, probabil, câteva zeci de tuburi de deodorante spray... Aveam să-mi amintesc, atunci, de o discuţie veche, despre goana după parfumuri şi, mai ales, după deodorante şi deoparfumuri, în ultimii ani dinainte de căderea comunismului. O vitrină plină cu sprayuri goale era, în unele case, motiv de mândrie. Dar dacă mă gândesc bine, cel care acţiona era instinctul de colecţioanr.

Sigur, colecţiile acestea din ultimii ani de comunism nu prea seamănă cu cele care îi motivează pe colecţionarii de miniparfumuri din întreaga lume să se adune, de vreo 12 ani, la Hamburg, pentru a participa la un eveniment de anvergură dedicat lor şi numai lor. Deunăzi, o doamnă din Danemarca, Helen B., a expus, la acest târg, colecţia ei formată din 3.500 sticluţe de miniparfum. Când a fost întrebată în ce moment al vieţii şi-a descoperit instinctul de colecţionar, ea a răspuns: “În copilărie, pe când le cumpăram ca să-mi parfumez păpuşile!”. Bun răspuns! Astăzi, mărturiseşte, are un buget lunar de 400 de euro numai ca să achiziţioneze noi şi noi sticluţe. “Cred că am cumpărat toate mărcile de miniparfum care costă sub 5 euro bucata”, mai povestea ea. Aşa se face că dacă în trecut cu un buget similar putea cumpăra câteva zeci de sticluţe, astăzi abia dacă mai cumpără zece. “Nu-mi place să am dubluri!”, explică ea, cel mult dacă aceeaşi marcă are colecţii limitate,