Haina îl face pe om, întrucât cei goi au o mică influenţă, dacă au vreuna, în societate. Asta ştiu de la Mark Twain. Mai ştiu şi nişte ziceri populare străvechi despre straiele românilor şi despre modul în care le e pereceput stilul, vestimentar şi nu numai.
Încă nici nu apucasem să-mi fac pe comandă, la un croitor particular, primul meu costum mai acătării de adolescent, că şi aflasem precum că: pe valahi îi recunoşti după cămăşoaia purtată pe dinafară. Oricum, au una singură, lungă, aspră, nu imaculată, zici că-i rubaşcă. Şi îi slujeşte românului şi la dormit, şi la cosit, de unde şi vorba „când e gardul cu cămeaşă, e el fără“. În fine, moda evropenească nu-i prieşte, el i-ar zice cravatei „gât legău“, fiindcă românul nici măcar nu dansează, ce-i trebuie straie de soi? El horeşte, joacă, un pas înainte şi doi înapoi.
Prima mostră de eleganţă masculină care m-a frapat la vreun român (nu pun la socoteală redingotele de la Operetă de dinainte de 1989) a fost cea a lui Ion Raţiu. Nu mai văzusem pe nimeni purtând, cu firescul increat şi nu dobândit, un papion aşa cum o făcea regretatul politician. În bucăţica de mătase înnodată în formă de fluture de la gâtul lui Raţiu nu vedeai doar o mostră de eleganţă, ci un „joie de vivre“ lipsind dintr-o Românie cenuşie, cu purtători de costume cu o croială demnă fie de o înmormântare în provincie, fie de o consfătuire de partid.
Ani au trecut, iar eleganţa masculină naturală, ingenuă, întârzia să-şi facă apariţia pe aceste meleaguri. Posesorii de New Money au îmbrăţişat cu entuziasm kitsch-urile orientale, iar când au descoperit hainele de calitate, n-au ştiut cum să le poarte.
Aici e problema:câţi dintre noi ştiu noima unei cravate înguste şi a uneia late? Avem habar cât trebuie să ridicăm cracul pantalonului şi cât să se vadă din şosetă? Facem deosebirea dintre o ţinută de coteil şi una de şampanie? Avem