1976. Iarnă. Miezul nopţii. Afară, un ger care te pătrunde pănă la oase. Focurile din casele sătenilor incă nu s-au stins, iar fumul cenuşiu-negricios care iese pe hornuri desenează pe albul zăpezii chipuri şi imagini diabolice, apoi se năruie misterios spre coama dealului. Este ora cănd stafiile incep să se simtă in largul lor...
11976. Iarnă. Miezul nopţii. Afară, un ger care te pătrunde pănă la oase. Focurile din casele sătenilor incă nu s-au stins, iar fumul cenuşiu-negricios care iese pe hornuri desenează pe albul zăpezii chipuri şi imagini diabolice, apoi se năruie misterios spre coama dealului. Este ora cănd stafiile incep să se simtă in largul lor... Uite, după gardul unei uliţe apare o siluetă inspăimăntătoare! Ce forme⦠cănd se alungeşte ciudat, cănd se lăţeşte, cănd se scurtează! Şuieră!... Carnea mi se incrăncenează: "O stafie! Stafia diavolului!!!...". Nu, nu este o stafie, ah... este Elena Voinea, o femeie intre două vărste, care fuge... fuge ca o bezmetică pe drum, despletită, şi geme a durere. Fuge spre bufet, unde ştie că va găsi doi paznici, doi oameni buni care ii vor da ajutor...
Şi in noaptea aceea, ca şi in nopţile următoare, ea n-a mai dormit acasă, de frică. A dormit la o soră din comună, Filofteia. Ce se intămplase?
- El şi cu neamurile lui sunt de vină?..., acuza ea tristă in faţa plutonierului Toma, şeful de post. Ar fi vrut să plăngă, dar nu putea. "Probabil a plăns destul pănă azi", se găndi subofiţerul. In noaptea aceea, Doamne ce noapte!... a venit beat şi a inceput să mă lovească cu ce apuca. Ultima dată a pus măna pe un ciomag... Am reuşit să scap din măinile lui şi am fugit ca o nebună prin centrul comunei găsindu-i pe paznicii Raţiu şi Cotigă. Văzăndu-mă in ce hal eram, li s-a făcut milă de mine şi m-au dus la Filofteia să dorm.
- Mă mir, că il ştiu om liniştit, zise şeful de pos