● Scrutinul ultim din Neamţ şi Maramureş a mai aşezat un scuipat pe obrazul democraţiei elective de la noi. S-au pus la bătaie pungi cu sare şi ulei, tiribombe de promisiuni, speculându-se sfânta prostie a norodului. S-au organizat chiar şi excursii ecumenice, cu ghizi portocalii, iar popii au cădelniţat în psalmi partinici, în tradiţia încremenită a locului. Din care nu lipseşte primarul, crupierul democraţiei de cârciumă, întinse ca pirul pe pârloaga ce se cheamă România.
Lipsa conştiinţei civice a românului e veche, n-a apărut după acel decembrie postcomunist. O remarca şi Petre Pandrea, cu vreo şaizeci de ani în urmă: "Ţăranul român chemat să voteze ar fi fost dispus să-i «probeze» pe cei mai noi, dar la prima injoncţiune guvernamentală sucomba uşor. Îşi vinde cu plăcere votul pentru un rachiu, bani sau măcar hârtie de gazete partinice sau afişe electorale, nu pentru a le citi şi medita, ci pentru a-şi fuma mahorca timp de 4 ani (...) Alegătorul român venea cu plăcere la întruniri, pentru a holba ochii la gesturile oratorilor. Nu-l interesa programul. Venea şi la demonstraţii. Dacă îl întrebai cu cine este, răspundea deprimat: sunt cu un pol şi o pâine!". Cu "un pol şi o pâine" este şi astăzi alegătorul neaoş, n-a scăpat de umilitoarea robie a cutumei politice. O cară peste veacuri, sceptic şi indiferent, adăugându-i ba o pufoaică, ba o pelerină cu sloganuri electorale. Ia de la toţi, îşi freacă mâinile a câştig şi apoi scuipă a pagubă. Înjură printre dinţi şi cată să se alimănească de azi pe mâine. N-are principii solide pentru că sărăcia prăseşte argaţi, şi nu oameni liberi. Orizontul e îngust, se opreşte undeva aproape de poarta propriei bătături. Mai departe e haosul, frica, şi cine e în stare să-l străbată cu maţele goale? Destine închiriate pe veci de stăpânii vremelnici ai eternităţii istorice. Cu "un pol şi o pâine", dezmoşten
