Într-o seară de iulie (a 24-a din anul 1977) se stingea, la numai 65 de ani, poetul Emil Botta. Poetul “întunecatului april”... Personaj fascinant al culturii române, actor, poet şi jurnalist, unul dintre primii noştri autori de cronici cinematografice avizate şi… visător fără saţiu.
Fratele eseistului Dan Botta (1907-1958), deşi s-a născut la Adjud, avea rădăcini ardeleneşti (prin tatăl său, medicul Theodor Botta) şi, pare-se, corsicane, prin mama lui Aglaia, născută Franceschi. De la sângele de corsican poate să i se fi tras dorul de călătorie. Poate şi dragostea nesfârşită de teatru – avea să fugă de acasă, la numai 15 ani, pentru a se face actor (parcă seamănă povestea asta cu cea a ultimului poet romantic al Europei, Mihai Eminescu - !). Poate şi dragul “fără saţiu” de poezie... Destinul actoricesc şi-n împlineşte, urmând – la vârsta potrivită - Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. Joacă o vreme în provincie, perindându-se de pe o scenă pe alta, numai pentru a-şi croi loc, în sfârşit, pentru marea scenă pe care o merita: cea a Teatrului Naţional. Rămâne, până-n ziua de azi, una dintre vocile puternice, originale, ale ei, ecoul replicilor sale din Werther, Iago, Macbeth ori Năpasta răsunând sub bolta-i şi astăzi...
În 1937, “Întunecatul April” îl scotea pe Botta din plutonul poeţilor contemporani lui, aşezându-l pe treptele templului Geniului. În templu erau: Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu. Poezia lui întunecată, cu accente expresioniste, răsucea cuţitul în rănile tristeţii. Poetul-actor îşi exhiba durerile în alonja misterului neguros. Era un poet al măştilor, dar nu ca în teatru, unde Arlechinul ascunde suferinţele actorului. Poezia “neagră” pe care o aşternea pe hârtie nu putea fi măsluită cu fard. Doar accentuată. Era o comedie a morţii şi a neputinţei, populată de personaje iţite dintr-o mitologie proprie. De înţeles, pent
