- Istoric - nr. 235 / 30 Noiembrie, 2007 Unirea romanilor trebuie infatisata intotdeauna _ potrivit adevarului _ ca urmarea fireasca a unei pregatiri istorice de sute de ani. Astfel, statul roman, intregit in forma lui de astazi, trebuie pretuit ca unul dintre cele mai statornice, avand temeiuri adanci si nezguduite in alcatuirea geografica a pamantului stramosesc, in firea poporului roman si in trainicia lui, in legaturile sale sufletesti intarite prin unitatea aceluiasi grai, aceleiasi credinte, acelorasi datini si obiceiuri si, mai presus de toate, in puterea morala a constiintei nationale, fara de care ar fi subrede si nesigure toate celelalte temeiuri. Sa cercetam, pe rand, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare in parte, si toate laolalta, pentru a intari cladirea de unire national-politica a romanilor. Regele Ferdinand a reusit, atat in cursul razboiului, cat si in alte imprejurari zbucimate, sa puna datoria sa de suveran mai presus de orice alta socotinta. Aceasta va face ca personalitatea lui sa traiasca in amintirea poporului roman infasurata in aureola unui mucenic al datoriei. Credinta crestina din care izvoraste porunca implinirii datoriei in orice imprejurare, cu orice jertfe, este trasatura de capetenie pentru intreaga faptura sufleteasca a Regelui Ferdinand. Aceasta l-a indemnat sa nu dea nicio clipa uitarii fagaduinta ce facuse la sfarsitul lui septembrie 1914, inaintea Reprezentantei nationale, ca va fi bun roman. Si tot in credinta aceasta, de care era strabatuta intelepciunea lui regala, a aflat izvorul tariei nebiruite, care l-a ajutat sa se invinga adeseori pe sine, ca sa poata invinge la vreme de nevoie si pe altii, oricat de puternici si numerosi ar fi fost dusmani lui sau ai tarii, pentru a carei intregire n-a stat la indoiala sa aduca intreaga jertfa a fiintei sale sufletesti. La sfarsitul razboiului mondial,