La prima vedere, cel mai nou volum al lui Marius Ianuş, Refuz fularul alb, este o încropire editorială. Coperta e bizară: o umple o icoană a Mîntuitorului peste care se suprapune, în colţul din dreapta jos, o fereastră de videoplayer. Deschizînd cartea şi întorcînd-o, observăm continuitatea coperţilor I şi a IV-a: icoana este de fapt pe un desktop pe care se mai văd diferite icon-uri şi o captură video a unui Ianuş transformat. În stînga sus, pe coperta ultimă, apare familiarul, aproape liniştitorul Recycle Bin. Iar jos, pe aceeaşi copertă, un document intitulat pocainta. Titlul însuşi pune probleme. E cu semn de exclamare, aşa cum apare pe pagina de gardă şi în colontitlul volumului? Sau fără semn de exclamare, ca pe copertă, ca în descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale şi ca pe pagina ce deschide secţiunea eponimă? Nici tehnoredactarea nu este profesionistă: se schimbă, în interior, fontul de literă. Ceva îmi spune că autorul a vrut să publice acest volum în termenii lui, nu ai altora, şi că s-a ocupat singur de toate „aspectele“ revenind unor departamente specializate. Astfel că volumul arată cum arată... Dar au arătat altfel cărţile lui Marius Ianuş? Cu excepţia celei precedente, Ştrumfii afară din fabrică! (2007), ele erau apropiate de condiţia de samizdat, de manifest, de artă underground, într-o marginalitate ţipătoare inclusiv tipografic. Manifest anarhist şi alte fracturi (2000) şi Ursul din containăr – un film cu mine (2002), două dintre volumele de referinţă ale generaţiei „milenariste“, veneau cu acelaşi refuz al circuitului consacrării oficiale, ba chiar şi al difuzării editoriale: ca şi cum o carte de poezie, pentru a fi una adevărată, nu trebuie să stea în nici o vitrină şi să sevîndă. Din acest unghi, văd o continuitate de profunzime între vechiul Marius Ianuş, „anarhistul“, „demolatorul“ de instituţii şi mituri prefabricate – şi acesta nou, car